Când aproapele ni se plânge din pricina neputințelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu știm să ne liniștim (iar aceasta înseamnă să-i încredințăm Domnului neputințele și slăbiciunile noastre și ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară și sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noștri. Atunci, în chip firesc, și în societate, și la locul de muncă, și în familie – pretutindeni – viața devine chinuitoare. Nervii sunt încordați peste măsură, iar noi nu suntem deprinși să ne liniștim (sufletește).

Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniștesc, și trupul se odihnește.

Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredințăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniștiți și în pace, fără vreun gând. Așadar, inima să fie în liniștire. Sfinții Părinți spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Și acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinții, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mișcare și caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minții să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, și să fie neîncetat în părtășie cu Dânsul.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 166-167)