Ce curaj aveau creștinii înainte! A mai rămas ceva și pentru noi?

În vremea noastră, voinicii sunt rari. Oamenii sunt nişte fierturi. De aceea, dacă se va porni un răz­boi ‒ Doamne fereşte! ‒, unii vor muri de frică, iar alţii vor muri pe drum din pricina unei mici osteneli, pentru că s-au obişnuit cu traiul bun.

Părinte, odată ne-aţi vorbit despre bunica Sfinţiei Voastre...

Bunica mea era foarte vitează. Avea întotdeau­na cu ea, pentru siguranţă, un iatagan. Vezi, femeie văduvă cu doi copii, cum s-o scoată la capăt cu tur­cii? Ani grei!... Toţi se temeau de ea. Era ca un voi­nic. Odată, un hoţ s-a dus să fure noaptea dintr-o vie ce era aproape de cimitir. Şi pentru ca aceia care îl vor vedea să se teamă de el, s-a îmbrăcat cu o cămaşă albă până jos. Apoi a intrat în cimitir, aşa cum era cu cămaşa cea albă, şi umbla printre morminte. Atunci s-a întâmplat să treacă pe acolo bunica mea. Hoţul, de îndată ce a văzut-o, s-a trântit la pământ făcând pe mortul, ca s-o înfricoşeze şi să creadă că este stafie. Aceea însă s-a apropiat de el şi i-a spus: „Tu, dacă ai fi fost om bun, ai fi putrezit în pământ!”. Şi scoţând iataganul, a început să-l lovească cu mâ­nerul până ce l-a secătuit în bătaie. Nici nu ştia cine era. După aceea a auzit în sat că este schilodit cutare şi numai astfel a aflat cine a fost acela.

În vremea noastră, voinicii sunt rari. Oamenii sunt nişte fierturi. De aceea, dacă se va porni un răz­boi ‒ Doamne fereşte! ‒, unii vor muri de frică, iar alţii vor muri pe drum din pricina unei mici osteneli, pentru că s-au obişnuit cu traiul bun.

Mai demult, ce vitejie aveau! Lângă mănăstirea Flavianilor din Asia Mică, turcii au prins un bărbat şi l-au omorât. Apoi i-au spus femeii lui: „Ori te lepezi de Hristos, ori te omorâm şi pe tine şi pe copiii tăi”. „Pe bărba­tul meu l-a luat Hristos”, le-a spus aceea, „Pe copiii mei îi încredinţez lui Hristos, iar eu nu mă lepăd de Hristos”. Ce bărbăţie! Când în om nu există Hristos, cum să existe această bărbăţie? Astăzi oamenii, fără de Hristos, îşi zidesc viaţa lor pe nisip.

În anii aceia şi mamele erau viteze, dar şi copiii erau viteji. În Koniţa, îmi aduc aminte, o vecină care era însărcinată a mers o oră şi jumătate departe de oraş, până într-un sat şi a prăşit porumbul. Acolo a născut copilul, l-a luat în şorţ şi s-a întors în sat. „Am şi prunc”, ne-a spus ea trecând pe la poarta noastră. Era în timpul ocupaţi­ei germane ‒ ani grei. Astăzi există femei care, de frică, stau 6-7 luni culcate până să nască un copil. Desigur, altceva în cazul celor care au probleme de sănătate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 234-235)

De la același autor

Ultimele din categorie