Ortodoxia – credință pecetluită cu sânge

Iubiții mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocși și, în general, nu cunoaștem înălțimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfințenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa cum ni l-a dat Însuși Dumnezeu cel Întrupat prin învățătura Sa desăvârșită. Așa cum l-a exprimat mai târziu cugetul și inima dumnezeiescului Pavel. Așa cum l-a descris ucenicul iubirii și alți apostoli și evangheliști cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și obiceiuri, dintre teorie și practică. Așa cum ne-a fost predanisită de către părinții duhovnicești ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei și, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toți aceștia, de la Sfântul Ierarh Policarp, care a fost, după cum știți, ucenicul apostolilor, și până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înțelepciunea și sfințenia lor, cu jertfele și nevoințele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat prețioasa moștenire a credinței și vieții drepte, comoara tradiției ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniți din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinți, „înzestrați cu toții cu știința sufletului și Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, și au așezat postamentul, temelia civilizației duhovnicești.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toți au dovedit că învățătura creștină nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenței crude și a puterii materiale, domnia și împărăția Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie și imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obștescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălțare și sfințenie este înfățișată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioșii. De asemenea, acolo sunt lăudate și slăvite izbânzile mai-marilor credinței și ale Stăpânei așezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci și ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești, pentru desăvârșirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minții. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul și izbânda monahismului. Nevoințele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte duhovnicești ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viața iubitoare de înțelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curățirii și întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificația sfințeniei nu numai asceților, ci întregii lumi creștine.

Prin această semnificație a înălțat obiceiurile societății. Vedem acest lucru îndeosebi în percepția socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecțiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naștere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii șapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată și primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit și cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost și urmașii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susțină cineva că Părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogma și nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se știe, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcționau cantine pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternități. Nu numai episcopii, ci și împărații și chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toți aceștia Ortodoxia a fost în același timp și dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj și vitejie în fața oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni și monofiziți ori de la iconoclaști și de la monahii atrași de rătăcirile latinilor. Această mulțime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile și Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toți monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul și pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei și a scrierilor, a iubirii și blândeții. Această cale spre învățătură și civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinții trei ierarhi prăznuiți astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învățături despre Dumnezeu și om. Sfinții trei ierarhi sunt marii aștri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat și autentic duhul creștinismului în fața misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor și a subiectivismului raționalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura și armonia, n-a făcut nimic greșit. Pentru că Părinții au fost mișcați de duh, au fost călăuziți de Dumnezeu în chip sfânt și duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înțelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate și a creat cultura. După cum spune troparul Sfinților Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt și obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marșul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată și adevărată psihologie, și umanism autentic, și sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaștem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simțim și să o trăim în toată profunzimea și lărgimea ei. Doar așa vom putea să o provocăm și să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viață, creație și strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea prețioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism și slavă, ca niște fii adevărați ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile și împrejurările o vor cere, învrednicește-ne să vărsăm pentru tine și ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul)Despre credință și mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 5-9)

De la același autor

Ultimele din categorie