Tuturor le este de trebuinţă să se nevoiască a-şi înfrâna pântecele, dar mai vârtos cei ce voiesc să slujească lui Dumnezeu este bine să mănânce cu tocmită măsură, că, de nu se vor înfrâna de mâncare, asemenea sunt corăbiilor prea încărcate. Că trupul de hrană are nevoie şi nu de răsfăţ, de săturare, iar nu de lăcomie. Pentru că înfrânarea este la fel spre întărire şi sufletului şi trupului, iar neînfrânarea şi pe unul şi pe altul le vatămă, stricând nu numai sănătatea, ci născând şi boli de sminteală. Căci celui ce se nevoieste puţină hrană îi trebuie şi cel ce-şi înfrânează pântecele îşi depărtează gândul de la păcate. Iar celui ce se lăcomeşte îi cresc poftele cele rele. Şi, precum lemnele cele multe fac focul mare, aşa şi mulţimea bucatelor naşte gânduri rele. Mâncarea bună numai cât veseleşte gâtul, iar mai pe urmă hrăneşte viermii cei neadormiţi. Şi precum pământul cel pustiit naşte spini, aşa şi mintea celui mâncăcios creşte gândurile rele. Omul lacom face deseori pomenirea sfinţilor ca să placă pântecului, iar cel ce se înfrânează se aseamănă prin viaţa sa cu Sfinţii. Mâncăciosul cu nimic nu se laudă mai mult fără numai cu mâncarea. Iar Duhul din omul nesăţios se scârbeşte şi se duce de la dânsul. Că precum fumul goneşte albinele aşa şi mult mâncăciosul goneşte darul Duhului Sfânt.

(Sfântul Antioh, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 36)