Creștinul, împovărat de păcate, merge la preot, cu pocăință adâncă în suflet și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului său. Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a creștinului, după cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare a tainei:

„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule (fiică) (N), și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin”.

În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sunt iertate și în Ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu am crede că acestea sunt cu putință, dacă nu ni s-ar fi zis de către cel ce niciun „păcat n-a făcut, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui” (I Petru 2, 22).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 86)