Cum putem alina durerea despărțirii de cel sau de cei pe care îi iubim

Dăruind, iubești! Iubind, dăruiești!

Cum putem alina durerea despărțirii de cel sau de cei pe care îi iubim, când rugăciunea pentru ei adâncește durerea că nu putem încă să trăim în cununie duhovni­cească veșnică?

Vrajă! Ziceți că v-o lăsat băiatul și că vi-i dor de el și nu știți ce să faceți. Sau că a murit cineva din casă și nu știți ce să faceți să-l păstrați veșnic lângă voi.

Pentru primul caz, nu poți pierde ce nu-i al tău! Dacă-i al tău, nu-l pierzi! Dacă nu-i al tău, de ce te plângi că ai pierdut, că n-ai pierdut nimica! În cazul celui plecat, pentru cel pe care îl iubești nu există moarte. Repet: declarația de dragoste prin excelen­ță este: tu n-ai să mori niciodată! (...)

Problema noastră este că, atunci când ne pierdem iubita, pierdem și iubirea. Sau când pierdem iubitul, pierdem și iubirea. Și ni se pare că mama nu ne-a făcut ceaiul prea cald, sau de ce l-a făcut prea cald? Că s-au aburit geamurile, că cearșaful ne roade, că nu ne merge bine la școală, că n-a venit metroul, că n-a plecat autobuzul, că ăla n-a zâmbit și toată lumea e vinovată – cu excepția noastră, desigur, că noi suntem victimele dureroase ale acestei ruperi de sensuri metafizice. Tot timpul noi vorbim de iubire la modul metafizic, dar o trăim foarte fizic, și din această tensiu­ne se naște schizofrenia sentimentelor noastre și, uneori, chiar schizofrenia ca boală. Că noi suntem foarte pla­tonici în exprimare și foarte aristotelici în... ciocniri. Și atunci sigur că apare această tensiune nenorocită care rupe sufletul omului în două.

Nu vreau în niciun caz să diminuez vreo dramă a unei ne-iubiri, dar să știți că, în situația în care ați pierdut o iubire, trebuie să spuneți așa: Atât de mult te iubesc, în­cât, înțelegând că nu îți este bine lângă mine, te las să mergi să iubești pe cine crezi că e iubirea ta.

Dăruind, iubești! Iubind, dăruiești! Ești atât de im­portant pentru mine, încât nu-mi pot explica lumea fără prezența ta în ea, dar dacă prezența mea în lumea ta nu mai dă sens lumii tale, îngăduie-mi să te las să ieși din lumea mea, ca să devii sens lumii în care iubești. Sigur că-i greu! Na! Abia acum încep să te iubesc, când simt că te-am pierdut pe totdeauna! Da, romanța din anii '30.

(Părintele Constantin NeculaCreștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 41-43)

De la același autor

Ultimele din categorie