Cuvântul „nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său „nebunule” se pedepsește cu matca focului. De ce? Fiindcă și numai simpla alunecare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minții.

Este cunoscută experiența mai multor inși care au organizat odată următorul complot psihologic: și-au ales victima și s-au prezentat, pe rând, la intervale neregulate și-au început a se nedumeri înaintea omului: „Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva!”. Și s-au dus. Altă dată, al treilea îi spune marea sa uimire, că-l găsește așa de schimbat și nu îndeajuns normal. Următorul îl găsește cu totul curios la minte. Și așa și ceilalți, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase și să-și repare deranjurile la minte. Și biata victimă, pierzându-și treptat liniștea și neștiind capcana, a ajuns la nebuni. A trebuit să vină apoi toți ca să-și descopere complotul și cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut limpezi mintea zăpăcită sistematic de minciună.

Cuvintele interzise orientează greșit sau dezorientează. Deci, trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață, pe cel care le-a creat ele-l însoțesc până la judecata de apoi, ca niște copii ai lui, cu toate consecințele lor. Mărturisirea lor cu pocăință mai poate schimba situația. Taina pocăinței este o judecată milostivă. Aici, ce oprește aceasta nu mai ajunge la cealaltă. „Zece porunci are înțelepciunea: de 10 ori să taci și o dată să vorbești și atunci puțin.”

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 77-78)