Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o „umflătură”, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină „rindeluire”. La două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti, şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni.

Unii bărbaţi îmi spun: „Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dum­nezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?”. Nu înţelegeţi că în deose­birea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi fi dărâmat casa. Sau, dacă amândoi aţi fi cu carac­tere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Aţi fi distrus-o şi copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă. Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl com­pletează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? „Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi”. Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amân­doi se vor pierde cu firea şi vor începe: „Vai, ce-am păţit!” va spune unul, „Vai, ce-am păţit!” va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!”. Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.

Atunci când soţii au caractere diferite, pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: „Lasă-i pe copii puţin mai liberi”. Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru.

Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva care este puţin sărat. Să presupunem că mănânci mulţi struguri, dar vrei şi puţină brânză, ca să-ţi taie dulceaţa. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar, însă, ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: „Să vă faceţi toţi acri ca mine”, cel care este amar: „Să vă faceţi toţi amari”, iar cel care este sărat, va spune: „Să vă faceţi toţi săraţi”, atunci nu se va putea face sat.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 39-41)