Dragostea ce nu îngăduie să vorbim la timpul trecut

Ne putem bucura pentru el deoarece a început o viaţă nouă, eliberat de orice legătură. Şi, din nou, putem plânge pentru durerea despărţirii, putem să ne deplângem singurătatea, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm ceea ce deja a prevăzut şi a prescris Vechiul Testament când s-a spus: Dragostea e la fel de tare ca moartea (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6).

În relaţia noastră cu moartea, importante sunt două aspecte. Când cineva moare, ni se frânge inima pe drept cuvânt. Putem constata cu groază faptul că păcatul e cel care a ucis fiinţa iubită. Putem refuza să vedem în moarte ultimul cuvânt, ultimul eveniment al vieţii. Suntem îndreptăţiţi să-l plângem pe cel plecat dintre noi, pentru că moartea nu ar trebui să existe. Răul a fost cel ce a ucis fiinţa umană. Pe de altă parte, ne putem bucura pentru el deoarece a început o viaţă nouă, eliberat de orice legătură. Şi, din nou, putem plânge pentru durerea despărţirii, putem să ne deplângem singurătatea, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm ceea ce deja a prevăzut şi a prescris Vechiul Testament când s-a spus: Dragostea e la fel de tare ca moartea (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6) - dragostea ce nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se şteargă, dragostea ce nu îngăduie să vorbim la timpul trecut despre relaţia noastră cu fiinţa iubită: „Îl iubeam, ne simţeam atât de aproape”, ci se exprimă la prezent: „Îl iubesc, mi-e drag, ne simţim atât de aproape.” Aşa că în moarte există o complexitate, putem spune chiar o dualitate. Dar dacă suntem poporul lui Hristos, nu avem dreptul să ne îngăduim a trece cu vederea naşterea întru veşnicie a celui plecat dintre noi, pentru că noi înşine suntem atât de profund loviţi de această pierdere şi de pământeasca noastră singurătate. Există de asemenea în moarte o putere de viaţă ce ne atinge şi pe noi.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 89-90)

De la același autor

Ultimele din categorie