„Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credința, smerenia”. Oare?!

Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înșine. Într-atât suntem de răbdători, încât Îl putem răbda chiar și pe Dumnezeu! Nu este acesta adevărul?

Dumnezeu primește să fie ținut cu totul în afara vieții noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primește să fie doar o parte a vieții noastre.

Așa că, atunci când ne gândim la absența lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înșine: pe cine învinovățim de fapt? Întotdeauna Îl învinovățim pe El, de fiecare dată Îl acuzăm pe El, fie că I-o spunem în față, fie că o spunem dinaintea altor oameni: Îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat. Uneori suntem ceva mai „evlavioși” (dar mai mult în ghilimele) și zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credința, smerenia”. Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înșine. Într-atât suntem de răbdători, încât Îl putem răbda chiar și pe Dumnezeu!

Nu este acesta adevărul?

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, pp. 48-49)

De la același autor

Ultimele din categorie