Esenţa căderii în păcat este întdeauna aceeaşi: cineva vrea să devină bun prin el însuşi; cineva vrea să devină desăvârşit prin el însuşi; cineva vrea să devină dumnezeu prin sine însuşi. Dar, în acest fel, fără să-şi dea seama, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Pentru că şi acesta a vrut să devină dumnezeu prin sine însuşi, să-L înlocuiască pe Dumnezeu cu el însuşi. Şi, în această înfumurare a lui, a devenit dintr-odată diavol, complet despărţit de Dumnezeu şi în întregime întors împotriva lui Dumnezeu.

Esenţa păcatului, aşadar, păcatul total, constă în această iluzie plină de înfumurare. Aceasta este chiar esenţa diavolului, a lui satan însuşi.

Ea nu este altceva decât să vrea cineva să rămână la natura lui, să nu vrea în sinea lui nimic altceva decât pe sine însuşi. Diavolul se găseşte întreg în el însuşi; se găseşte  întreg în aceea de a nu voi câtuşi de puţin pe Dumnezeu în el, în a voi să fie întotdeauna singur, să-şi aparţină totdeauna sieşi, întotdeauna întreg în sine, întreg pentru sine, întotdeauna ermetic închis faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce ţine de Dumnezeu. Dar ce este aceasta? Este egoismul şi preţuirea de sine, îmbrăţişate pentru veşnicie, adică iadul.

(Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 107)