Pocăința și Sfânta Taină a Mărturisirii vindecă rănile sufletești. Inspirată de Mângâietorul și însoțită de suspine și neîncetate păreri de rău, pocăința mistuie patimile. Astfel, pe deplin vindecat, omul „dobândește neprihănirea”, precum ne încredințează Cuviosul Nichita Stithatul: „Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputință să dobândesc de acum înainte curăția fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea și nebunia trupului, în multe chipuri”.

Fecioria se poate redobândi prin lacrimile pocăinței, care reprezintă un al doilea Botez: „Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinței și cu căldura inimii în greaua pătimire, și curg râuri de lacrimi din umilința inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor și se săvârșește renașterea de sus prin venirea Mângâietorului; și sufletul se face iarăși palat al curăției și al fecioriei”.

Nașterea din nou a omului nu se poate săvârși fără ascultarea de medicul duhovnicesc, care ne tămăduiește în Hristos Domnul: „A nu asculta de părintele duhovnicesc, după pilda Fiului Care S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte și cruce, înseamnă a nu te naște de sus”. Această renaștere „vine din ascultarea de părinții duhovnicești”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 320)