Am observat că un gând smerit îl face pe om să strălucească. Când omul îşi ia greşeala în întregime asupra sa, este scăldat de Harul lui Dumnezeu. Zilele trecute a venit la Colibă un medic cu mulţi copii care mi-a spus: „Părinte, sunt foarte mândru şi aceasta se face pricină ca şi copiii mei să facă neorânduieli”. Şi aceasta o spunea în faţa copiilor săi şi ochii lui erau scăldaţi în lacrimi, dar chipul îi strălucea. Acelaşi lucru l-am observat acum câteva zile şi aici. Au venit câteva surori să discutăm. Am discutat diferite lucruri şi am fost nevoit să le mustru cu asprime. Una dintre ele nu s-a folosit deloc; rece a venit, rece a plecat. Spunea cu de-amănuntul toate cusururile celorlalţi. Vezi, cine nu lucrează asupra lui însuşi are această... „harismă”! Pe cealaltă atât de mult au mişcat-o cuvintele mele, încât a început să plângă. S-a smerit, dar apoi chipul ei strălucea. Vedeţi ce face un gând smerit cu zdrobire de inimă? Toate cusururile dispar îndată, omul se pune în rânduială şi chipul său străluceşte; în timp ce un gând de mândrie sau de hulă, îl întunecă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 170)