Medicul Braniţkaia povesteşte: „În sala de operaţii, Voino-Iaseneţki lucra calm, vorbea cu personalul pe ton blând, era la fel de liniştit cu toţi, vorbea mereu la subiect. Surorile medicale şi ajutoarele nu erau niciodată nervoase la operaţiile lui”. În afara sălii de operaţii, episcopul Luca trebuia să participe la consiliile medicale, în multe spitale militare. După lista de consfătuiri, în trei săptămâni a participat la consilii în şapte spitale militare şi a examinat optzeci de răniţi. Deseori, consultul se încheia cu o însemnare pe hârtie: Rănitul cutare să fie transportat la şcoala 10 (acolo era spitalul militar pe care-l conducea).

Episcopul prelua cele mai dificile cazuri de bolnavi şi pe cei mai grav răniţi. Iar ceilalţi medici lăsau pe seama lui cele mai grele operaţii. Medicul radiolog V. A. Kliuke îşi amintea: „chirurgul şi medicul specialist consultant îi trimitea pe Voino-Iaseneţki şi pe medicii tineri de la spitalul 15-15 pe peronul gării, unde răniţii erau descărcaţi din trenurile sanitare. Voia să căutăm pacienţi cu răni grave în regiunea articulaţiilor, pe care majoritatea chirurgilor îi considerau pierduţi. Fişele practice ale spitalului militar 15-15 adeveresc că mulţi din cei pierduţi s-au însănătoşit”.

(Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Alexandria, p. 253)