Inima milostivă a Fericitului Iacov

Atunci când miluia pe cineva, Stareţul Iacov simţea o mare bucurie şi chiar ceva mai mult: recunoştinţă faţă de cel pe care îl miluia. Îl puteai vedea cu câtă bucurie primea pe cel pe care îl ajutase.

Fericitul Iacov, întotdeauna dădea milostenie îndestulată, însă atunci când era mare nevoie, când unii tineri mergeau să se opereze sau să se stabilească în străinătate, dădea o sumă mare de bani. Se întâmpla uneori să trimită la intervale de timp sume mari de bani la aceiaşi bolnavi, pe care îi luase sub protecţia sa. De multe ori, plicurile cu bani pe care le primea nu le deschidea, ci le dădea aşa cum le primea, ca să nu se gândească să țină o parte din ei pentru altă milostenie.

Atunci când miluia pe cineva, stareţul Iacov simţea o mare bucurie şi chiar ceva mai mult: recunoştinţă faţă de cel pe care îl miluia. Îl puteai vedea cu câtă bucurie primea pe cel pe care îl ajutase. Iar dacă cel căruia îi făcuse bine îi ducea un oarecare dar mic, o dovadă neînsemnată a recunoştinţei sale, atunci stareţul o spunea mereu şi altora, îi mulţumea aceluia de multe ori, ca şi când darul aceluia ar fi fost lucrul cel mai preţios pentru el.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Tsalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 178)

De la același autor

Ultimele din categorie