Adevărul este că omenirea singură merge pe o cale în care dreptatea și adevărul sunt foarte îngrădite, chiar inaccesibile. Sărmanii oameni trăiesc cu o impresie foarte înaltă despre ei, se socotesc mari biruitori, însă această biruință este iluzorie, superficială.

Prorocul Isaia atenționa omenirea, cu aproape două milenii și jumătate în urmă, că e vai de „cel ce zice binelui rău și răului bine” (Isaia 5, 20). Ne socotim înțelepți, fără a avea elementara înțelepciune. Este dureros și de compătimit că atâta omenire trăiește astfel. Numai o reînviere a credinței și o demascare a dușmanilor credinței va echilibra și armoniza omenirea. Este clar lucrul acesta. În toată istoria omenirii nu vom putea găsi un curent filosofic care a pacificat omenirea, a armonizat-o, reușind să elimine răul din ea, aducând înțelegere și dragoste între oameni. Dimpotrivă, toate curentele filosofice au provocat, în final, în proporții mai mari sau mai mici, dezastre umane.

Când vorbim despre „teolog”, nu trebuie neapărat să mergem cu mintea la a spune că este vorba despre cel ce studiază Teologia în școli. Sunt și aceștia, însă nu numai ei. „Teologul” prin excelență este „sfântul”. Orice om poate deveni teolog când se roagă continuu și meditează tot timpul la Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997, pp. 88-89)