Ispitirile au un rol extrem de pozitiv

Ispitirilor le revine, aşadar, în fond un rol extrem de pozitiv. Nu numai pentru că ne impulsionează să căutăm ajutor la Dumnezeu, iar aceasta e un lucru pozitiv, ci şi pentru că ne dau lămuriri despre noi înşine.

Omului nu-i este dată „cunoştinţa binelui şi răului" în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator şi Domn prin ţinerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă perma­nent contestată. Ea trebuie şi poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanenţă din nou pentru Creatorul său şi împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmaşului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare inte­rioară:

Multe patimi se ascund în sufletele noastre, pe care, atunci când ne rămân ascunse ni le arată ispitirile mai vii; şi trebuie «să ne păzim cu toată straja inima noastră» (Prov 4, 24) ca nu cumva, atunci când va apărea însuşi lucrul faţă de care avem o patimă, să nu fim târâţi de îndată de demoni şi să facem ceva din cele oprite de Dumnezeu".

Ispitirilor le revine, aşadar, în fond, un rol extrem de pozitiv. Nu numai pentru că ne impulsionează să căutăm ajutor la Dumnezeu, iar aceasta e un lucru pozitiv, ci şi pentru că ne dau lămuriri despre noi înşine. (...)

Cu aplicare la prima pereche de oameni, asta înseamnă că şarpele cel şiret nu a născut el însuşi pofta, ci prin întrebările sale viclene a adus-o numai la suprafaţă. Omul a căzut în patimă numai pentru că nu i-a rezistat:

„«Care au gândit să pună piedică paşilor mei»: Foarte potrivită spusa aceasta. Căci de multe ori demonii nu pun în noi înţelesurile rele goale pentru ca mintea să nu respingă gândurile văzând direct iraţionalitatea lor, ci seamănă înţelesurile rele împreună cu alte înţelesuri care par bune. Şi fac acest lucru numai cu cei desăvârşiţi care nu mai au patimi. Căci celor împătimiţi şi necuraţi le sugerează gându­rile pe care nu le pot alunga din pricina patimilor şi cunoaşterea lor iraţională. Aşa cum i-au spus şi Evei:

«Şi veţi fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul»" (Fc 3,5).

În locul neascultării, a surzeniei faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi a plecării auzului spre glasul ispititor, omul are nevoie de surzenia înţelegătoare a despătimirii prin care „primeşte gândurile ispititorului, dar nu le aude, pentru că nu lucrează potrivit lor".

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 62-64)

De la același autor

Ultimele din categorie