Nicio condiționare a omului nu‐l poate împiedica de a se deschide și orienta spre lumină. De aceea libertatea omului îl arată mai presus de condiționări, în menirea sa de a primi și de a asuma pe crucea iubirii sale condiționările lumii și memorialul adamic, și de a le aduce spre prefacere înaintea lui Dumnezeu. Spun crucea iubirii, pentru că iubirea, oricât de fragilă, a făpturii, exprimă o însoțire cu iubirea dumnezeiască ce a chemat‐o la viață.

Și o pogorâre împreună cu aceasta în iadul suferinței, al memoriilor și moștenirilor pătimașe, pentru a transfigura toată firea. De aceea, orice mișcare de iubire tinde spre Plinirea Trupului lui Hristos, și prin urmare este purtătoare de cruce, poartă crucea suferinței omului întreg, și a întregii umanități. Căci iubirea este prin excelență viață sobornicească.

(Părintele Filotheos Faros, Înstrăinarea ethosului creștin, Editura Platytera, București, 2000, p. 18)