Iubirea vrăjmașilor activează potențialități de neimaginat ale sufletului

Făcând bine dușmanului găsești prilej să ți se deschidă ușile îndrăznirii către Dumnezeu și să ți se șteargă păcatele.

A-ți iubi dușmanul este practic imposibil. Atunci ne putem întreba de ce Iisus pretinde de la om ceva cu neputință de realizat cu forțe omenești. În primul rând, creștinul Îl are ca model în toate pe Iisus, care-i dă putere să facă orice își dorește. Iar în al doilea rând, ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este posibil. Iubirea față de vrăjmași nu se poate realiza dintr-o dată. În primă instanță, angajarea pe calea binelui poate fi un demers rațional. Dar autentificarea trăirii se face treptat prin modelarea sufletului, prin sârguință și răbdare, silind și învățând cugetul să se plece poruncii lui Dumnezeu și printr-o pocăință autentică. În poruncă se nuanțează modalitatea prin care se poate realiza iubirea față de vrăjmași, se explică și se expun mijloacele prin care aceasta se poate trăi: „Vezi că Domnul ne urcă încetul cu încetul până la bolțile cerului?”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur având în vedere conținutul poruncii lui Iisus: binecuvântarea celui care te dușmănește, facerea de bine și rugăciunea pentru el. Consecința este schimbarea inimii, unde își face loc dragostea. Făcând bine dușmanului găsești prilej să ți se deschidă ușile îndrăznirii către Dumnezeu și să ți se șteargă păcatele.

Această iubire paradoxală pentru dușmani, tocmai prin faptul că e imposibilă în cadrele rațiunii umane, pare a fi singura în măsură să activeze potențialități de neimaginat ale sufletului, care stau în formă latentă și care devin active numai pe un teren netezit de harul lui Dumnezeu. Fără a intra în comuniune cu Dumnezeu și fără intervenție divină, iubirea pentru dușmani este, cu adevărat, imposibilă. Dacă nu ar fi imposibilă, nu ar fi minunată.

Nicăieri nu sunt mai evidente caracteristicile iubirii agapice ca în exercitarea ei asupra vrăjmașilor. Culmea acestei iubiri este rezultatul eforturilor permanente de a înainta spre Dumnezeu, rodul stării de îndumnezeire dobândită din comuniunea cu Dumnezeu prin lupta aspră împotriva pornirilor spre ură, mânie și răzbunare. „Nu vă spun să muriți pentru dușmanii voștri, deși ar trebui s-o faceți; dar, pentru că suntem mai slabi, spun deocamdată numai atât: cel puțin să nu dușmănim pe prietenii noștri, să nu invidiem pe cei ce ne fac bine. Nu spun deocamdată să facem bine celor ce ne fac rău; doresc și asta; dar pentru că sunteți legați mult de cele pământești, vă spun atât: căutați să nu vă răzbunați!

(Rodica Pop, Sensul căsătoriei la Platon şi la Sfinţii Părinţi. De la soma la împărtăşirea prin trup, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 130-131)

Ultimele din categorie