2.       Dar pe când ne minunam noi de înflorirea pomilor acelora deosebiți, feluriți și înmiresmați și de mulțimea florilor, tresăltând și bucurându-ne de aceștia, privim și iată, alți pomi și aceștia mai mulți decât cei dintâi, încât se vedea multă mulțime care odrăsleau rod neasemuit și necuprins, străin la vedere și la chip și la mireasmă, minunat la gust și la dulceață, neîmpuținat prin dăinuirea și eternitatea lui neîmbătrânitoare. Și iată, a privit Domnul pe fața a tot pământul acela nestricăcios și minunat și s-a umplut îndată de vegetație negrăită care strălucea ca aurul răsărind fără asemănare trandafiri, crini și viorele. Pe care văzându-le eu, m-am minunat și m-am umplut de uimire la frumusețea ei, am amețit și m-am spăimântat, fiindcă nu era sațiu în vederea dulceții ei. Căci Domnul împodobise pământul acela și-l înfrumusețase ca pe o mireasă în cămara de nuntă, strălucindu-l și împodobindu-l cu frumusețe nesfârșită și cu strălucire pentru primirea fiilor Lui. Și după acestea a privit iarăși Domnul pe fața a tot pământul aceluia minunat și a izvorât un râu de lapte și miere din el. Iar mierea izvorului aceluia era curată foarte și limpede ca lacrima. Și trecea pe toată fața pământului udând și adăpând rădăcinile plantelor. Totuși râurile nu erau amestecate, adică mierea cu laptele, ci fiecare mergea separat. Și laptele curgând adăpa rădăcinile pomilor acelora frumoși și înmiresmați cu zeci de mii de miresme, care erau înfrumusețați veșnic cu flori, iar mierea adăpa și se vărsa liniștit din abundență veșnic și în chip potrivit rădăcinile pomilor împovărați cu fructul acela neveștejit și negrăit, ca unul care se împărtășea de Cuvânt.

3.       Și priveam noi la acestea și iată, la aceeași privire a Judecătorului, au venit de la răsărit păsări minunate, ca un nor mare și gros foarte și s-a întins pe toată fața pământului aceluia. Și s-au umplut toate ramurile pomilor acelora de asemenea păsări și acestea se desfătau de frumusețea și încântarea acelei nestricăcioase creații și veselindu-se foarte au început cu bucurie să ciripească cu glas frumos foarte și viers dulce o cântare nemaiauzită și armonioasă, încât a răsunat tot pământul de  asemenea glasuri dulci ale acelor păsărele și cântarea lor s-a înălțat până la înseși bolțile cerului. S-a spăimântat și s-a cutremurat toată adunarea aceea de față foarte foarte de veșnicul  și înfricoșătorul acela Judecător din pricina strigătului izbucnit de la păsările acelea înfricoșătoare, strălucitoare și felurite care au început să ciripească și să laude pe Domnul și Dumnezeul a toate. Iar eu înmărmurit și uimit de glasul și răsunetul dulce al păsărilor acelora deosebite și felurite, zic către îngerul meu călăuzitor: „Doamne al meu, de unde au venit aceste preafrumoase păsări cu dulce glas și ce este viersul și cântarea lor desfătată?” Iar acela a zis către mine: „Aceste păsări pe care le vezi, frate, nu sunt supuse stricăciunii și schimbării și nașterii, precum cele ce sunt în viața aceasta vremelnică și multsuspinată, ci și acestea precum și viitoarea nouă creație sunt nestricăcioase prin veșnica și neîmbătrânitoarea dăinuire în veacul veacului și prin desfătarea și strălucirea veșnice”.

4.       După ce s-au săvârșit acestea toate astfel, a privit iarăși Domnul spre înălțimile munților, adică în înaltul cerului, și iată, s-a deschis un nou cer într-o înfricoșată deschizătură și iată, mulțime de oștiri de îngeri și arhangheli înfricoșați cu slavă multă s-au pogorât din cer purtând minunata aceea cetate a lui Dumnezeu pe fața pământului, cântând și strigând cântarea trisaghionului trimisă Dumnezeului celui în Treime. Și când au ajuns pe fața pământului, au așezat-o pe pământ la răsărit. Și grădina aceea înfricoșătoare și preafrumoasă și vestită a fost cuprinsă înlăuntrul cetății aceleia minunate împreună cu Edenul cel de la răsărit. Și a privit Domnul la cetatea aceea minunată și s-a întărit ea în chip minunat pe locul noului și nestricăciosului aceluia pământ și toate bunătățile din mijlocul ei. Și nu se putea cerceta frumusețea și minunățiile cetății aceleia minunate și fără asemănare, de unde începea și unde se sfârșea, fiindcă aceea era cetatea marelui Împărat Dumnezeu, metropola cea de  sus a Sionului, cetatea Ierusalimului de sus, cetatea celor întâi născuți, al cărei Artist și Creator este Dumnezeu, ai cărei munți sunt împrejurul ei și Domnul împrejurul poporului Său, de acum și până în veac[1]. Căci în jurul ei se aflau toate oștirile puterilor cerești și Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos în jurul poporului Lui așezat acolo. Și când se întărea cetatea aceasta în locul gătit ei, au strălucit marginile de la razele temeliilor strălucite și a zidirilor ei. Căci domurile ei în chip străin și netâlcuit erau construite și zidite din zeci de mii de culori duhovnicești și nuanțe care radiau o nespusă veselie, desfătare și bucurie fără sațiu celor ce priveau. Iar porțile ei, răsăreau precum soarele și trimiteau raze, luminând toate în jurul ei și lumină orbitoare era în ea. 

(extras din Viața Sfântului Vasile cel Nou, vedenia despre înfricoșata Judecată)