Jilava, mai-iunie 1960

Starea de euforie și recunoștință de după Botez mă îmboldește să caut prilejuri de a face binele și a mă arăta cât mai prevenitor, serviabil, fără cusur. Și cât de bucuros mă simt că-s atât de liniștit și de indiferent față de micimile și deșertăciunile din jur!

Prima lecție de modestie și trezire la realitate mi-o însușesc în celula unde am fost transferat după ieșirea din cea în care am primit Botezul.

Fereastra e bătută în scânduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ține închis sau deschis. În principiu, este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd și în camera aceasta suntem lăsați a manipula pătrățelul după voie.

Jumătate din cameră dorește să-l țină închis. (Vreți să ne omorâți? Trage dom'le, e un curent ucigător!)

Cealaltă jumătate susține să fie deschis. (Vreți să ne omorâți? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.)

Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blândețea și detașarea. Zic: cum vreți, mi-este egal, nu mă pronunț.

Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă dușmănește. Din toate părțile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii și-n car și-n căruță, și cu slănină-n pod și cu porcu-n coteț, nu-ți merge, ori cu carne ori cu brânză... Ura e generală, a țâșnit spontan și sincer.

Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici șase luni de când ai intrat la pușcărie și nici două de când te-ai botezat și te și crezi Simeon Stâlpnicul! Mai ușor cu nepărtinirea și disprețul față de mărunțișuri.

Îmi trebuie câteva zile ca să înțeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stâlp, tombé de la branche („căzut de pe cracă”).

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 260-261)