Părinte, Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcușului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creștin sau numai pentru călugări?

Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: „Cine lasă tată, mamă, frați..., cine ia crucea și-Mi urmează...”, e altceva. Vrei să fii desăvârșit? Atunci îți recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie și în sufletul unui mirean, în sensul că își vede de mântuirea lui și se ține de Hristos cu orice chip. Deci, și pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.

Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu și dacă ne punem în situația de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva și undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!”.

Dacă răsare te-miri-cine și își asumă rolul de dăruitor al lui Hristos și rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Așa că lepădarea se referă și la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, nevoințele, mentalitățile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil și pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică și s-a întrebat: „Ce să fac?”, și atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Și nu numai atât, a vrut să se împlinească și cu ceva bun.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, volumul III, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 22-23)