Optimismul şi pesimismul sunt două moduri diferite de a aprecia viaţa. Conform aprecierii optimiste, viaţa este un mare dar, în timp ce după gândirea pesimistă, viaţa este un mare rău. Foarte mulţi cred că diferenţa dintre optimism şi pesimism este mică, aşa cum este între un om cu ochii albaştri şi altul cu ochii negri. Mulţi cred că, pur şi simplu, un om este optimist, iar altul pesimist. Însă nu este aşa. Optimism înseamnă fericire, iar pesimism înseamnă nenorocire. Pentru om, cea mai mare fericire nu este sănătatea, bogăţia, prietenii sau slava. Cea mai mare fericire pentru om este să fie optimist. Pe de altă parte, cea mai mare nenorocire pentru om nu este boala, sărăcia, singurătatea, părăsirea, nedreptatea sau oricare altă greutate sau pierdere. Cea mai mare nenorocire pentru om este să fie pesimist. Pentru că, în timp ce optimismul constituie imn de viaţă, pesimismul constituie imn de moarte. Refrenul primului imn este: „Merită să trăieşti!”, în timp ce refrenul celui de-al doilea este: „Nu merită să trăieşti!”. A trăi înseamnă să gândeşti, să simţi, să munceşti. Optimistul repetă: „Merită să gândeşti, merită să simţi, merită să munceşti”.

Cuvântul lui Dumnezeu este optimist. Îmbrăţişez acest adevăr. Optimismul constituie aureola învăţăturii şi a istoriei creştine. Optimist a fost Întemeietorul Creştinismului, Cel mai optimist dintre toţi optimiştii lumii. Nu a fost optimist numai în clipele de bucurie ale vieţii Sale: precum atunci când a participat la nunta din Cana Galileii, sau când i-au fost aruncate înainte flori la intrarea în Ierusalim, sau când privea în pace câmpul cu crini înfloriţi, sau când sub lumina stelelor călătorea cu corabia pe lacul Ghenizaret împreună cu cei care-L adorau. Aşadar, a fost optimist nu doar în astfel de momente. A rămas optimist şi atunci când a fost părăsit de toţi şi a căzut la rugăciune către Dumnezeu Tatăl în acea noapte dezolantă de dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri. A rămas optimist şi atunci când a fost plimbat de la Irod la Pilat, fiind huiduit şi batjocorit. Şi atunci când I-au rănit cinstitul cap cu coroana de spini şi când a părăsit Ierusalimul sub povara crucii. Ierusalimul care s-a despărţit de El cu batjocură, cu blesteme, dar şi cu ecoul lacrimilor neputincioase ale femeilor care-L însoţeau. Şi, în cele din urmă, când paharul amărăciunii s-a umplut şi a intrat în istorie cuvântul Golgota, iarăşi a rămas optimist.

Optimişti au fost şi martirii creştini. Şi dacă martirii şi marii mucenici au fost optimişti, de ce voi să fiţi pesimişti? Au fost optimişti toţi cei care s-au luptat cu fiarele în arenele romane pentru a-i da prilej de distracţie Cezarului. Optimişti au fost cei care au fost arşi cu smoală în pieţe spre satisfacţia Cezarului şi a metreselor lui. Optimişti au fost cei legaţi pe roată şi zdrobiţi şi cei care au fost îngropaţi de vii. Optimişti erau cei care au fost nedreptăţiţi, care n-au cunoscut egalitatea şi libertatea publică, nici iubirea de la oameni… Noi de ce am fi pesimişti? De ce să devenim pesimişti?

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, traducere din limba greacă de prezbitera Iuliana și pr. Iulian Eni, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 161, p. 167, p. 168)