Când nu-ți mai pasă de ce spune lumea, ai curaj să-L mărturisești pe Hristos

Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.

Noblețea cananeencii se vădește în credință, curaj, stăruire, cuviință și inteligență. A samarinencei, prin felul cum se dă bătută, fără rețineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile și iscusințele minții ei. Ea, când i se revelează adevărul, îl recunoaște și trage toate consecințele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială.

Pe loc pornește să-L anunțe pe Mesia, să-I proclame prezența, să dea de știre tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemați să se împărtășească. Așa precum și vrea Hristos: pe care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate baltă, neopriți de nicio treabă, niciun considerent, nici altă datorie fie ea cât de firească ori de curată. Țarina, negoțul, însurătoarea, îngropăciunea: fleacuri, nugas!, le spunea poetul din vechime. Samarinencei, pe care suntem în drept să ne-o închipuim privită cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasă de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.

(Nicolae SteinhardtDăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 45)

De la același autor

Ultimele din categorie