Între plăcere și durere ‒ cursa care atrage omul și îl consumă

Ca individ, omul trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia pentru durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire – de a dobândi plăcerea – nu mai funcţionează şi e obligat să recunoască ceea ce ştia deja, că „asta e minciună”.

De multe ori ne identificăm cu rolurile pe care le avem în lume. Acesta e omul sufletesc, zidit pe ce are, ce pare, ce simte. E omul-individ, care n-a pornit pe calea existenţei ca persoană, în sensul duhovnicesc al cuvântului. Numai ca persoană primesc harul să devin divino-uman. Omul se naşte ca persoană în potenţă, dar creşte ca individ: el spune „aceasta e viaţa mea, povestea mea...”.

Ca individ, omul trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia pentru durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire – de a dobândi plăcerea – nu mai funcţionează şi e obligat să recunoască ceea ce ştia deja, că „asta e minciună”.

Plăcerea se înscrie în firea omului prin substanţele pe care le creează şi memorarea mecanismului de producere sau de procurare. De aceea, lepădarea de aceste mecanisme, adică de păcate, este atât de greu de făcut şi e numită moarte în viaţa duhovnicească şi sevraj în medicină.

Fericit omul care se opreşte câtă vreme plăcerea este încă o ispită!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, pp. 78-79)

De la același autor

Ultimele din categorie