Nu bolile sunt cel mai mare rău pentru om, căci bolile trupești, îndurate cu smerenie, cu credință și cu răbdare, pot tămădui sufletul bolnav de păcat și-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu – de bunul cel mai de preț al omului.

Pentru cel credincios, nici moartea nu este înspăimântătoare, căci printr-însa, ca printr-o poartă, mergem către Dumnezeul nostru Cel mult dorit și iubitor, care „a gătit celor ce-L iubesc pe El​”, „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Păcatul însă, este cea mai vrednică de plâns sărăcie a inimii – lipsa comorii harului.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 80)