„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconștiențã sau ipocrizie, ne impune o altã exigențã: aceea de a împãrți cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãșie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea Sfântul Ioan Gurã de Aur. Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãșie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãți.

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câștiga cinstit, prin muncã, într-o civilizație pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totuși, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar și har. Pâinea este ceea ce mã ține în viațã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstanțe favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. Aș fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficiențã cardiacã, tentativã de sinucidere - sau mai știu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã și ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care aș vrea sã-l apãr și sã-l ghidez în viațã, îmi scapã cu desãvârșire.

Nu existã decât douã ieșiri: fie spaima, și toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o știm bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizație - hrana, îmbrãcãmintea, locuința, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând și în atâtea afecte și amprente din care se hrãnește sufletul nostru, recunoaștem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur și simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat și strãin, în fond... (Iov 1, 20-21).

Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Și mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistențã, ca pe pâinea Împãrãției. Or, pâinea Împãrãției este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistențã, ca și cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãșirea cu Trupul sãu, cu prezența Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezența, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina ființelor și a lucrurilor.

„Dați mulțumire pentru toate", spune Pavel (n.tr. euharistie = mulțumire).

Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusețe, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Și cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârșit treburile zilnice, așa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleași (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbește de pâine, nu de vin, iar pâinea conține ideea de necesitate); e nevoie de puținã detașare și pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea și, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui.

Ajutã-ne sã descoperim în ființele, lucrurile și situațiile actuale, chipul și cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Tradiția ortodoxã ne învațã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importanțã, iar la sfârșitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am așteptat-o din partea femeii - desigur, în zadar, cãci și femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãția lui Dumnezeu și ne ajutã sã trecem și noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrețe și frumusețe. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconștiențã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrți cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãșie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea Sfântul Ioan Gurã de Aur. Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãșie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãți.

(Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)

De la același autor

Ultimele din categorie