Credinciosul e fericit, așadar apărat, însă și vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toți, și-n situațiile cele mai intime.

Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci și în Cel al durerii și abjecției, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu fața acoperită să ghicească cine îl îmbrâncește, îndemnat să se bucure de către cei care îngenunchind înaintea Lui își băteau joc de El.

Cine va bea sângele meu și va mânca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sângele care a curs de pe cruce și trupul sfârtecat prin răstignire.

Nu numai că trebuie să ne înălțăm pe noi, ci și scâteia divină din noi trebuie s-o aprindem.

Orice teofanizat participă la cele două suferințe ale Mântuitorului: batjocura și răstignirea. Trebuie să știe că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil și mai trebuie să știe că s-a înfrățit cu durerea, trainic frate de cruce.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 227-228)