Pocăinţa trebuie să fie neîncetată. Se cuvine să ne pocăim. Omul se cuvine să aibă pocăinţă „în tot ceasul”, până la moarte, căci pe urmă va fi prea târziu: „căiţi-vă până când mai e vreme!”; „Chiar dacă păcatele noastre ne sunt iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să plângem, ca să păzim zdrobirea inimii”; „Nu am făcut aşa - mărturiseşte Sfântul Siluan - şi am pierdut căinţa, ceea ce mi-a adus multă suferinţă din partea demonilor.”

Omul are nevoie de pocăinţă până în ultima clipă. Chiar dacă s-a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, smerenia îl va îndemna la pocăinţa: „Chiar dacă Domnul l-ar înălţa în toate zilele până la ceruri şi i-ar arăta toată Slava cerească în care locuieşte [...], chiar şi atunci sufletul smerit, învăţat de experienţă, va spune: [...] „A Ta este Slava cerurilor, ai meu însă este să plâng pentru păcatele mele”; „Domnul a arătat mare milă faţă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să-mi plâng toată viaţa păcatele mele. Aceasta este calea Domnului.”

(Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este iubire – Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia, p. 236)