Postirea, acţionează exact invers decât plăcerea ghiftuielii

Postirea „în faţa Domnului” vindecă în acest fel nu numai relaţia noastră perturbată cu Dumnezeu şi cu sinea noastră proprie, ci şi relaţia noastră cu aproapele.

Într-o epocă cum e a noastră, în care cea mai mare parte a umanităţii, nu numai că este ameninţată de foamete, ca mereu în istorie, dar în care, din pricina mass-mediei moderne suntem zilnic confruntaţi cu această mizerie, verdictul de mai sus capătă o altă greutate. Monahii erau deplin conştienţi de faptul că pos­tirea, ca şi munca, are printre altele şi sensul foarte concret de a putea veni în ajutor celor mai săraci. Ei nu dăruiau, ca bogaţii din Evanghelie, din prisosul lor, ci îşi rupeau literalmente de la gură milostenia. Această atitudine „fundamentalistă” faţă de posesiunile mate­riale mergea până acolo încât unii Părinţi vedeau în posesia unor cărţi – pe atunci lucruri de mare preţ – un act de hoţie faţă de cei săraci. Şi cine nu ştie oare acel emoţionant şi des relatat cuvânt despre un părinte al pustiei care, într-o zi şi-a vândut singura avere, o mică Evanghelie, şi banii obţinuţi i-a împărţit săracilor, cu motivaţia: „Am vândut Cartea Aceluia care a spus: «Du-te, vinde-ţi averea şi împarte-o săracilor!»” (Matei 19, 21).

Sare în ochi faptul că renunţarea, şi anume postirea, acţionează exact invers decât plăcerea ghiftuielii. Cel dominat de nebunia pântecelui e atât de stăpânit de spaima de ziua de mâine, încât nu vrea să dea nimic din bunurile sale nici săracilor, dar nici măcar oaspeţilor săi. Iar cel care posteşte împarte chiar şi cele de care are nevoie pentru susţinerea existenţei sale. În timp ce primul se izolează mortal de tot şi de toate, al doilea dă celorlalţi de mâncare carnea şi sângele său, identificându-se cu toţi. (...)

Acest aspect „social” al postului a fost redescoperit de Biserici în zilele noastre şi a fost legat de perioada prepascală a Postului Mare. Din păcate însă, acest lucru e practicat într-un mod atât de unilateral, încât riscă să devină o „faptă meritorie” şi nimic mai mult. Trebuie donat, iar celui care face donaţii i se pun în vedere favorizări la impozitare! Această accentuare în exces a binefacerii aduce, pe moment, săracilor un ajutor mate­rial, dar îl lasă pe binefăcător sărăcit duhovniceşte, întrucât dă, dar nu dă cu adevărat şi o parte din el însuşi, nu se dă pe sine însuşi.

În timp ce, în Răsăritul ortodox postul luat ad litteram se află încă la mare cinste, în Occident el a ieşit aproape cu totul din uz, fiind redus la Vinerea Mare. Şi aceasta, foarte spre paguba celor care s-au dezvăţat de el. O simt chiar şi cei mai săraci, care chiar au nevoie de ajutorul bunurilor materiale, au nevoie de compasiune, în vechiul şi bunul sens al cuvântului, cu alte cuvinte au nevoie de solidaritate, de o participare care taie în carnea pro­prie, au nevoie de noi. Doar astfel de milostenii nu umilesc, ci, din contră, redau săracului demnitatea pierdută prin strâmtorare şi sărăcie. Pentru că aici omul nu dă ceva, ci se dă pe sine însuşi.

Postirea „în faţa Domnului” vindecă în acest fel nu numai relaţia noastră perturbată cu Dumnezeu şi cu sinea noastră proprie, ci şi relaţia noastră cu aproapele. Această vindecare este opera iubirii, care pentru avva Evagrie înseamnă adeseori blândeţe, retragere în faţa celuilalt, crearea de loc pentru el, implicarea pentru el, dăruirea de sine pentru el, chiar şi pentru cel care nu e „demn de iubire”.

„Lucrul iubirii e acela de a se comporta faţă de orice chip al lui Dumnezeu aproape ca faţă de Prototipul lor, chiar dacă demonii încearcă să le întineze”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 99-101)

De la același autor

Ultimele din categorie