Postul și milostenia, aripi ale rugăciunii

Postind cu trupul, trebuie să postești în același timp și cu sufletul: să-ți păzești limba de orice cuvânt rău și nefolositor, să-ți stăpânești poftele, să-ți smulgi patimile.

Unul dintre Sfinții Părinți a zis: „Dacă vrei ca rugăciunea ta să urce direct la Dumnezeu, dă-i cele două aripi, postirea și milostenia”. Prin aceste două virtuți practice se realizează devotamentul de zi cu zi. Postirea, în general, pentru fiecare om înseamnă înfrânare și drămuirea aspră în folosirea hranei. Scopul postirii este să se smerească și să se ușureze trupul, făcându-l astfel mai ascultător față de suflet, pentru că un trup sătul și îngrășat cere dezlegări și pogorăminte, ne face leneși și nu ne lasă să ne gândim la Dumnezeu. Trupul îngreunat încătușează sufletul, îl sufocă, face din el ceea ce voiește. Dar postind cu trupul, trebuie să postești în același timp și cu sufletul: să-ți păzești limba de orice cuvânt rău și nefolositor, să-ți stăpânești poftele, să-ți smulgi patimile.

Cât despre milostenie, noi numim așa de obicei ajutorul pe care-l dăm săracilor. Nu este însă doar atât. Milostenia trebuie să însemne orice faptă de iubire și milostivire: să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav și întemnițat, să-l primești pe cel fără acoperiș, să te îngrijești de cel orfan etc. Dar pentru ca să fie milostenia ta adevărată, pe toate acestea toate trebuie să le faci fără să te lauzi, fără să cauți lauda oamenilor și recunoștința celor cărora le-ai făcut bine. (Sfântul Inochentie al Moscovei)

(Glasul Sfinților Părinți, Traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008,  p. 351)

De la același autor

Ultimele din categorie