Purtând în doi povara suferinței, ea devine de două ori mai ușoară

Cuvinte duhovnicești

Purtând în doi povara suferinței, ea devine de două ori mai ușoară

    • Purtând în doi povara suferinței, ea devine de două ori mai ușoară
      Foto: Adrian Sârbu

      Foto: Adrian Sârbu

Aceasta este sarcina ce se cere a fi împlinită de fiecare dintre noi. Ea începe prin lucruri mici: învățând pur și simplu să vedem și să auzim durerile reale din jurul nostru, care zdrobesc viața și rănesc inima aproapelui.

Noi suntem chemați să fim ai lui Hristos. Fiecare dintre noi trebuie, astfel, să înfrunte teama în fața suferinței, a noastră și a celuilalt. E teama de a ne spune că durerea ne va străpunge sufletul dacă ne vom abandona ei, dacă ne vom deschide ochii și urechile, dacă ne vom asculta glasul conștiinței. Participarea noastră la viața lumii, la viața oamenilor și la viața lui Hristos, începe din ceasul când vom spune: „Da! Așa să fie”. Căci, fie că e vorba de lume, de un om izolat sau de un grup de persoane greu încercate, a-l asuma pe celălalt înseamnă a-i purta suferința pe umeri, după chipul lui Hristos, purtându-l pe acest om până la casa Tatălui.

Aceasta înseamnă că cel pe care îl purtăm pe umerii noștri este în realitate o cruce, iar această cruce va trebui s-o ducem până pe Golgota, și numai dacă ne lăsăm răstigniți pe ea, răstigniți fără mânie și fără să ne închidem în noi înșine, ci dăruindu-ne până la capăt, putem spune: „Iartă-i lui, Părinte, că nu știe ce face”.

Aceasta este sarcina ce se cere a fi împlinită de fiecare dintre noi. Ea începe prin lucruri mici: învățând pur și simplu să vedem și să auzim durerile reale din jurul nostru, care zdrobesc viața și rănesc inima aproapelui. Se spune adesea că purtând în doi povara suferinței, ea devine de două ori mai ușoară. Și, în fond, suferința celuilalt nu există de vreme ce nu putem fi străini unii de alții. Îmi amintesc cum, fiind la Mănăstirea Sfânta Treime, îmi căutam un loc la masă, când un călugăr mi-a spus: „Așezați-vă unde doriți!”. I-am răspuns: „Nu aș dori să iau locul altcuiva”. El mă privi uluit, nepricepând cum ar putea fi posibil așa ceva, și-mi spuse: „Dar aici la noi nu există alții, suntem toți de-ai noștri”.

(Mitropolitul Antonie de SurojTaina iertării.Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 35-26)