Cine a adus păcatul în lume, o, Doamne, şi a îmbolnăvit întreaga lume, devenind hrană pentru moarte?

Mintea este poarta prin care a intrat păcatul. Prin minte, picătura de otravă a picurat în inimă şi în suflet. Despărţită de feciorie şi lumină, nemaifiind întreită, ci unidimensională, mintea s-a despărţit de Sfânta Triadă şi stă ca cea de-a „patra” – nonexistenţa. Cugetă la cele lumeşti, şi nu la cele dumnezeieşti.

Despărţită de fecioria sufletului şi de lumina inimii, mintea este umbra Fiului lui Dumnezeu şi reversul înţelepciunii. Această umbră întunecată îşi răspândeşte întunecarea în suflet şi în inimă. Şi de îndată ce toate trei s-au învăluit în întuneric şi s-au acoperit cu mucegai, ea se transformă apoi într-un soi de triadă lipsită de sfinţenie, o umbră a Sfintei Triade, întocmai precum nonexistenţa este o umbră şovăielnică a existenţei.

Care este cel dintâi păcat al minţii, o, Doamne, prin care ea a adus durerea şi suferinţa în întreg neamul omenesc?

Cel dintâi păcat al minţii a fost amăgirea de sine, iar cel de-al doilea mândria. Pironită de simţuri destinate non-existenţei, mintea a acceptat non-existenţa drept existenţă. Amăgirea de sine se uită la reflectarea lunii în lac de parcă ar fi luna adevărată şi dă buzna s-o apuce în apă. Amăgirea de sine vede o sfoară şi o ia drept şarpe, fugind de el. Amăgirea de sine a unui câine vede un câine în apă şi îl face pe câinele respectiv să latre la propria sa umbră. Amăgirea de sine cu privire la cenuşa iluzorie a acestei lumi îndeamnă mintea să-şi alipească esenţa de această lume şi o izbeşte cu uitarea adevăratei lumi existente.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 135-136)