Să devenim asemănători lui Hristos

Cînd, puţin cîte puţin, începem să trăim conform Evangheliei, abia atunci ne dăm seama cît de departe sîntem de Hris­tos, pentru că scopul vieţii noastre este acela de a de­veni asemenea lui Hristos.

- Ce este mănăstirea?

- Sînt fericit că mă aflu astăzi în această mănăstire (Necula), unde văd atîţia călugări tineri şi fraţi care se pregătesc probabil să devină călugări. Vin dintr-o mănăstire care se găseşte în Anglia şi aş vrea să vă spun cîteva cuvinte despre viaţa mănăstirească.

Mănăstirea poate fi descrisă în diferite feluri, dar una din maniere este aceea că mănăstirea reprezintă o şcoală în care se învaţă a trăi conform Evangheliei. Cînd intrăm într-o mănăstire, trebuie mai întîi să ne dăm seama că nu ştim nimic, că trebuie să învăţăm totul şi că trebuie să ne transformăm noi înşine. Trebuie, mai ales, să învăţăm a trăi numai după poruncile Mîntuitorului Iisus Hristos. Şi cînd, puţin cîte puţin, începem să trăim conform Evangheliei, abia atunci ne dăm seama cît de departe sîntem de Hris­tos, pentru că scopul vieţii noastre este acela de a de­veni asemenea lui Hristos.

În limba rusă, călugării sfinţi sînt numiţi prepodobâi, care înseamnă „foarte asemănători" (cu Hristos). În această şcoală, care este mănăstirea, învă­ţăm să devenim asemănători lui Hristos. Şi avem un singur învăţător — pe Hristos şi pe Duhul Sfînt. Dar noi primim cuvîntul lui Hristos şi inspiraţia Duhului Sfînt prin părintele nostru duhovnicesc, prin egumenul mănăstirii, prin stareţ. Şi în această şcoală trebuie să avem o virtute — răbdarea.

Văd că sînteţi tineri şi ştiu că tinereţea este nerăb­dătoare. Nu vă temeţi dacă ceea ce căutaţi nu se reali­zează de pe o zi pe alta. Trăim într-o epocă în care vrem ca totul să se facă repede. Dar în această şcoală, care este mănăstirea, lucrurile se fac lent, pentru că nu este vorba atît să înveţi multe lucruri, cît să te transformi pe tine însuţi. Această transformare este o vindecare a fiinţei noastre bolnave.

Deci, „mănăstirea este în acelaşi timp o şcoală şi un spital”. Şi bolile de care trebuie să ne vindecăm au fost numite de Sfinţii Părinţi patimi. Şi tocmai trăind în împlinirea poruncilor lui Hristos descoperim, puţin cîte puţin, aceste boli spirituale care sînt în noi. Şi pentru mîntuire, trebuie să vindecăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste boli.

Dacă mănăstirea este locul unde ne găsim mîntuirea, ea este în acelaşi timp şi locul unde ne rugăm pentru mîntuirea lumii întregi. E adevărat că, înainte de a ajuta pe alţii, trebuie să ne vindecăm mai întîi pe noi înşine. Cum spunea stareţul Siluan, călugărul este acela care se roagă pentru lumea întreagă. Şi aceasta este prima sa vocaţie pentru oameni.

Sînteţi aici într-un loc de mare pelerinaj, unde vin mii şi mii de credincioşi. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru toţi aceşti credincioşi care vin cu grijile lor, cu sufe­rinţele lor, ca ei să primească uşurarea acestor poveri care apasă asupră-le. Este foarte important să ne rugăm pentru toţi oamenii din epoca noastră în care există atîtea suferinţe.

Aş vrea să mă opresc aici, dar amintiţi-vă de aceasta: părintele nostru spiritual şi fondatorul mă­năstirii noastre ne spunea că unul din cuvintele cele mai utilizate de către părinţii duhovniceşti din Muntele Athos este răbdarea. Puteţi să uitaţi tot ce v-am spus, dar amintiţi-vă de aceasta: pentru a deveni călugăr trebuie să ai răbdare. (Părintele Symeon)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 143-145)

De la același autor

Ultimele din categorie