Cum s-a ajuns la învârtoşarea inimii? Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” de n-ar mai vedea nimic, apoi s-ar izbi într-un stâlp sau s-ar ciocni cu altă maşină. E un dar de la Dumnezeu faptul acesta că mintea nu stă la un singur gând. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet – gândiţi-vă, cei care v-aţi uitat la necuviinţe, la filme necuviincioase, cu ele te întâlneşti când te rogi, în loc să-ţi vină în minte Dumnezeu în lumina de pe Tabor, îţi vin în minte spurcăciunile întunecate de la televizor.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 139-140)