Bătrânul Amfilohie mărturisea fiilor săi duhovnicești: „Atâta vreme cât rămân pe stânca înaltă a rugăciunii, orice valuri ar bate la temelia ei, nu-mi pot face nimic. Dacă însă mă las în jos, ele mă udă. Rugăciunea inimii reintegrează, unește, sfințește. Câtă vreme focul Rugăciunii lui Iisus arde în suflet, toate crengile uscate ard și dispar. La începutul rugăciunii tu simți bucurie, apoi dulceață, și la sfârșit vin lacrimile, căci simți prezența lui Iisus”.

(IPS Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 46)