Sunt perioade ale existenţei, când nu ne aflăm nici în adâncul valurilor, nici în cel de-al şaptelea cer şi când totuşi trebuie să ne rugăm, atunci ne rugăm nu din entuziasm, ci din convingere pură. Aceasta este foarte important, căci sunt numeroşi aceia care încep o viaţă de rugăciune şi dacă nu pronunţă cu căldură cuvintele rugăciunii sunt lipsiţi de sinceritate. Nu este deloc aşa. Poţi fi complet sincer în ce priveşte luciditatea spiritului şi corectitudinea voinţei, în timp ce cuvintele sau gesturile rugăciunii nu exprimă totdeauna ceea ce simţi.

Îmi vine în minte un exemplu. Dacă locuieşti cu familia, dar lucrezi afară, ţi se întâmplă, dacă meseria ta este obositoare, să te întorci acasă epuizat. Dacă în acest moment mama ta, sau sora ta, tatăl tău, sau altul dintre ai tăi, te întreabă: „Mă iubeşti?”, vei răspunde: „Da!”. Dacă interlocutorul tău stăruie: „Mă iubeşti cu adevărat: în clipa aceasta chiar?”, ai putea să-i răspunzi cu toată sinceritatea: „Nu, nu simt decât că sunt frânt de oboseală”. Dar eşti tot atât de sincer dacă spui: „Te iubesc”, pentru că ştii că dincolo de oboseala ta circulă un curent viu în tine, de iubire. Când Hristos spune: „Cei ce Mă iubesc păzesc poruncile Mele, el nu înţelege că: „Dacă mă iubiţi, veţi trece din emoţie în emoţie, din extaz în extaz, din viziune în viziune”. El spune numai: „Dacă, credeţi în cuvântul Meu, atunci trăiţi potrivit lui!”. Şi „a trăi potrivit cuvântului lui Hristos”, înseamnă a trăi, ca să spun astfel, puţin peste puterile tale, înseamnă să faci mai mult decât ceea ce, în chip spontan, ai avea poftă să faci.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 36-37)