În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?

Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credință în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-L au pe Dumnezeu. Un astfel de om n-are pe nimeni, și chiar dacă e în societate, și chiar dacă se află în societatea cea mai veselă, și dacă-i în familie, și dacă oriunde e, dacă n-are credință în Dumnezeu, se simte singur.

Un om care nu-L are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântat. Dar un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru Ceresc și unde se poate ruga mai liniștit, unde poate să-și desfășoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această liniște, îl tulbură gălăgia. De aceea toți sfinții au iubit singurătatea și pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl „contactau” pe Dumnezeu, ca să zic așa mai lumește.

Toți cei din singurătate, toți călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteți în singurătate, care vă simțiți copleșiți de singurătatea infernală de iad. Niciodată, și am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur, ci se poate doar simți singur.

Pentru un om care are convingerea și credința și certitudinea existenței spirituale de care ne vorbește Hristos și Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceștia, tinerii aceștia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulți îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere și această nefericită viață de însingurare.

(Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129)