O simplă privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte însemnată. Cele patru rele se leagă unele de altele şi formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta cade în duhul de stăpânire, care nesocoteşte şi înjoseşte pe aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degrada­rea cuvântului în grăirea deşartă. Ori toţi Sfinţii Părinţi arată că o condiţie esenţială pentru sporirea duhovni­cească este paza conştiinţei neprihănite dinspre patru părţi: faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împli­nirea Poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică pentru trebuinţă şi cu înfrânare şi faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu.

Dacă acum luăm bine seama, observăm că cele patru patimi vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării Harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, care alterează purtarea omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproa­pele, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chipul acestei îmbol­năviri sufleteşti, chipul omului de păcat. Înţelegem acum de ce Sfântul Efrem a ales în rugăciunea sa tocmai aceste patimi.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 70-71)