Starețul Iacov Tsalikis iubea milostenia

Atunci când miluia pe cineva, Starețul lacov simțea o mare bucurie și chiar ceva mai mult: recunoștință față de cel pe care îl miluia.

Starețul devenea din ce în ce mai milostiv. Sub patul său își avea traista, un săculeț făcător de minuni. În acesta punea banii care i se dădeau, iar el, la rândul său, lua bacnotele, le făcea mosorașe și punea pe fiecare câte o hârtiuță prinsă cu elastic, pe care scria numele căruia i se cuveneau. Întotdeauna dădea milostenie îndestulată, însă atunci când era mare nevoie, când unii tineri mergeau să se opereze sau să se stabilească în străinătate, dădea o sumă mare de bani. Se întâmpla uneori să trimită la intervale de timp sume mari de bani la aceiași bolnavi, pe care îi luase sub protecția sa. De multe ori plicurile cu bani pe care le primea nu le deschidea, ci le dădea așa cum le primea, ca să nu se gândească să țină o parte din ei pentru altă milostenie.

Și traista lui nu se golea niciodată, precum încredința el însuși:

– Dau cinci și îmi aduc cincizeci. Și astfel traista are întotdeauna bani în ea, niciodată n-am găsit-o goală.

Atunci când miluia pe cineva, Starețul lacov simțea o mare bucurie și chiar ceva mai mult: recunoștință față de cel pe care îl miluia. Îl puteai vedea cu câtă bucurie primea pe cel pe care îl ajutase. Iar dacă cel căruia îi făcuse bine îi ducea un oarecare dar mic, o dovadă neînsemnată a recunoștinței sale, atunci Starețul o spunea mereu și altora, îi mulțumea aceluia de multe ori, ca și când darul aceluia ar fi fost lucrul cel mai prețios pentru el.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareț Iacov Tsalikisstarețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, traducere de ieromonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 177)

De la același autor

Ultimele din categorie