La Sinai, la Sihăstria Sfintei Epistimia, unde locuiam, se afla acolo o cazemată, care avea o bisericuţă şi o chilioară. Deasupra lor se afla muntele, iar în partea de jos un zid înalt de vreo patru-cinci metri. Acolo, într-o margine, pusesem un lemn şi pe el rindeluiam bucăţile de scândură pentru iconiţele sculptate pe care le făceam. Într-o zi, pe când rindeluiam acolo rostind Rugăciunea lui Iisus, am auzit deodată o voce spunându-mi: „Poţi să te arunci jos peste zid şi să nu păţeşti nimic!” Mă întorc şi văd o umbră neagră cu un cap mare. „Măi, şi aghiuţă ăsta!”, zic. Dar eu n-am dat importanţă, însă el continua să stea acolo şi nu voia să plece. „Poţi să te arunci jos şi să nu păţeşti nimic”, zicea el. Eu însă mă făceam că nu aud. Timp de un sfert de oră a repetat acelaşi lucru. Mare comedie! La un moment dat îi spun: „Hai, o să arunc o piatră!”. „La aceasta nici Hristos nu S-a gândit!”, mi-a spus el. Ei, atunci m-am indignat. „Hristos era Dumnezeu, îi spun, nu era un caraghios ca mine, care stau şi casc gura la tine. Hai, pleacă de aici!”. Atâta i-a fost. Şi îndată a dispărut.

Diavolul nu poate doborî un suflet acolo unde există smerenie. Cel smerit nu cade, fiindcă păşeşte pe pământ.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 187)