Stareţul avea un gând foarte personal: nu poate să-L caute pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut deja şi apoi L-a pierdut. Socotea că orice căutare a lui Dumnezeu e precedată de o anume experienţă a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu sileşte nicidecum omul, ci stă cu răbdare la poarta inimii sale aşteptând cu smerenie momentul în care această inimă I se va deschide. Dumnezeu Însuşi îl caută pe om înainte ca omul să-L caute pe Dumnezeu. Când, prinzând o clipă prielnică, Domnul Se descoperă omului, numai atunci cunoaşte omul pe Dumnezeu în măsura în care îi este dat, şi începe de acum înainte să-L caute el însuşi pe acest Dumnezeu Care scapă din nou inimii lui.

(Arhim. Sofronie, Viata și învățăturile starețului Siluan Athonitul, Editura Deisis, p. 103)