Temelia a toată fapta bună este postul și privegherea; că acestea, cu dreap­tă socoteală făcându-se, lucrează împreună cu omul spre tot binele; iar începutul tutu­ror celor rele este odihna pântecelui și moleșeala somnului, care aprind pofta curviei și tâmpesc mintea, și groasă de-a pururea și întunecată o arată; precum ochilor sănătoși le urmează poftirea luminii, tot așa poftirea rugăciunii urmează postului ce se face cu dreaptă-socoteală; căci atunci când cine­va începe să poftească, dintru aceasta min­tea se deșteaptă spre poftirea vorbirii lui Dumnezeu; încă și trupul cel postit și neîngreuiat cu sațiul nu va suferi a dormi toată noaptea în așternutul său, ci cu osârdie se scoală la slujba lui Dumnezeu.

Deci, întrucât pecetea postului se pune pe trupul omului, gândul lui cugetă întru umilință [străpungere], iar inima lui izvorăște rugăciune, și posomorârea zace pe fața lui, iar gândurile cele urâte se fac depar­te de dânsul, și așa se face vrăjmaș poftelor celor rele și vorbelor celor deșarte. Cale mare spre tot binele este postul, iar cel ce se lene­vește dinspre dânsul, toate faptele bune le scurtează; pentru aceasta a și fost pusă firii noastre spre păzire porunca cea dintru înce­put, iar de acolo a căzut începutul plăsmuirii noastre. (Avva Isaac)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 149-150)