Uitare sau iertare? Cea mai frumoasă dovadă de iubire

Ca și apostolii care părăseau locul Înălțării Domnului nostru, ne întoarcem la viețile obișnuite, bucurându-ne că și acolo voia lui Dumnezeu e la fel de puternică și de necesară ca și în munca dătătoare de viață a lui Dumnezeu Însuși.

Fiecare membru al Trupului lui Hristos e învăluit în iubirea lui Dumnezeu, o relație care se dezvoltă și crește mereu. Când, la Sfânta Liturghie, Trupul lui Hristos (enoriașii) se întâlnesc și mănâncă Trupul lui Hristos din Potir, icoana e completă. Pentru un moment, identitatea lui Dumnezeu și identitatea copiilor Lui nu mai e o problemă de contrast, ci una de armonie. Granițele egoului sunt estompate, iar Biserica din interiorul Bisericii participă la viața lui Dumnezeu. (...)

Ca și apostolii care părăseau locul Înălțării Domnului nostru, ne întoarcem la viețile obișnuite, bucurându-ne că și acolo voia lui Dumnezeu e la fel de puternică și de necesară ca și în munca dătătoare de viață a lui Dumnezeu Însuși.

Ceea ce face preotul în momentul Sfintei Proscomidii e ceva ce poate fi preluat și în rugăciunea privată. Punând laolaltă o listă cu oameni pe care îi întâlnim pe parcursul vieții noastre și rugându-ne regulat pentru ei („Doamne, pomenește pe...”), reprezintă o modalitate frumoasă de a-ți oferi propria experiență de viață lui Dumnezeu și de a fi, în același timp, ecoul rugăciunii oficiale a bisericii din Sfânta Liturghie. Pomenirea membrilor familiei, a prietenilor, profesorilor și cunoștințelor este o rugăciune puternică, pe parcurs ce Îi pomenim fiecare nume lui Dumnezeu. După o vreme, lista va deveni un fel de odisee spirituală, reflectând diferite stadii ale vieții noastre și diferiți oameni cărora ne-a încredințat Dumnezeu. 

Bineînțeles, e important să-i includem pe oamenii care au avut contribuții negative în viețile noastre, ca și pe cei care au contribuit în mod pozitiv. Asta ne permite să împlinim, într-un mod simplu și practic, porunca iubirii dușmanilor. Citirea numelor unor astfel de oameni ne poate pune în legătură cu sentimentele pe care am prefera să le ignorăm (sau de care să scăpăm de tot); dar nu uitarea este drumul pe care Dumnezeu îl așterne înaintea noastră. Nu ne iertăm dușmanii uitându-i. Asta nu e iertare, e uitare. Ne iertăm dușmanii rugându-ne pentru ei. Chiar dacă instinctele și emoțiile noastre se îndreaptă într-o altă direcție, asta ni se cere să facem. 

(Preot Meletios WebberPașii transformării. Un preot ortodox vorbește despre Cei 12 Pași, traducere de Nicoleta Amariei și Claudia Varga, Editura Doxologia, Iași, 2008; pp. 170-171)

De la același autor

Ultimele din categorie