Arhimandritul Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

Când voi ajunge în acel punct, atunci mai cu seamă Dumnezeu care este imediat gata să răspundă rugăciunii noastre și nu pierde nici un minut, se avântă în inima noastră. Dar îmi veți spune: După atâtea chinuri? E exact ceea ce spunem. Noi trăim întârzierea lui Dumnezeu ca pe ceva subiectiv. Întotdeauna ni se pare că atunci când ne rugăm, Dumnezeu întârzie. Dar în esență, Dumnezeu nu numai că nu întârzie nici un minut, ci El nu întârzie nici o clipă.

Acum încep să caut Duhul lui Dumnezeu. Acum imediat Duhul intră în inima mea. Vine Duhul. Duhul. Adică, ce înseamnă Duhul?  Dar Duhul este prezent pretutindeni. Nu era Duhul și înainte? „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi”[1]. Când însă Îți întorci puțin fața Ta, adică Duhul Tău, prezența Ta, toate se umplu de întuneric, se prăbușesc pier, se zdrobesc. Cad în neantul inexistenței.

Duhul acum începe să Se manifeste, să strige: „Avva Părinte!”, adică să ne descopere identitatea Lui [de fire]cu Tatăl. Lucrează mai ales Fiul în Duhul Sfânt, Care este mișcat în Biserică pentru a-L mărturisi pe Tatăl. Puteți acum să tâlcuiți toate locurile din Sfânta Scriptură care au aceste mișcări ale Sfintei Treimi, mișcările proniatoare ale Treimii în viața noastră.

Începe, așadar, Duhul cel Sânt să ni-L descopere tainic pe Tatăl, identitatea Lui de fire cu Tatăl și avem și mai mult simțirea Celui ce este împreună și Celui ce vine împreună în noi, Fiul, Hristos, Cel ce vine. Și atunci imediat pătimim o trăire nouă, pe care nu o cunoșteam până acum. Care este această trăire? Trăirea unei noi lupte duhovnicești.

Când ești în întuneric și ți se pare că o umbră a intrat înlăuntru, imediat tremuri și te neliniștești și te întrebi ce-o fi asta? Când auzi un zgomot brusc, te duci să auzi ce lucru este acolo, te pierzi cu firea! Un asemenea lucru se întâmplă și aici. Auzi glasul lui Dumnezeu, ai simțirea prezenței Lui, mai întâi de toate, ești luat prin surprindere, te neliniștești, ce este aceasta? Dumnezeu? Satana? Patimă, proiecția egoismului meu? Ce fel de lucru este acesta?  Fiindcă ne aflăm acum pe urme duhovnicești, le voi spune foarte pe scurt, în mare, să zicem așa, fără să analizez nici o trăire. Până acum am avut trăirile sufletului nostru, ca să ajungă să se poată ruga. De aici încolo intrăm și mai mult în rugăciunea care Îl caută pe Dumnezeu. Încă nu a început dialogul, încă nu a început ruga, încă nu a început esențial comunicarea cu Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla după cele pe care le vom spune acum.

Începe, așadar, această neliniște a sufletului nostru!

- Cine ești? Ce ești Tu de mă faci să-mi fie frică? – Parcă ar întreba sufletul meu.

O voi spune în linii mari. La început El Se ascunde de noi – așa cum uneori ne jucăm și noi cu cineva în spatele unui copac și îl punem să închidă ochii și îi zicem:

- Cine sunt?

- Ești cutare.

- Nu! Zic eu.

- Ești cutare.

- Nu!

- Ești cutare altul.

- Da! Și îi deschid ochii și-l iau în brațe. Și exact la fel trăim și noi, aceeași trăire o avem și noi în sufletul nostru în tinderea acestei rugăciuni. Avem, așadar, și noi neliniștea noastră și Dumnezeu Se ascunde de noi, ca și cum S-ar juca cu noi. Și îi strig iarăși mai tare:

- Pentru ce Te joci cu mine? Cine ești? Spune-mi, pentru ce mă cercetezi? Dar, ne va spune Duhul:

- Tu mă strigi de atâția ani și acum îmi spui: pentru ce mă cercetezi?

Încep atunci să înțeleg ce căutam, ce strigam, ce încercam să găsesc, pentru că trăiesc acel lucru! Spunem câteodată „nici nu știm pentru ce trăim”. Dar în realitate chiar nu știm pentru ce trăim. Dacă nu ne învață Dumnezeu, nu putem să înțelegem.

- Cine ești Tu? Îi spunem mai pe urmă.

- Eu sunt Dumnezeu!

Dar așa cum suntem în patimile noastre, ne aplecăm, privim, ne frecăm ochii ca să ne depărtăm urdorile, ca să se curețe. Îi deschidem iarăși, privim cu atenție, bine de tot. Se apropie și El de noi încet, încet. Ne curățim noi, curăță și El, norii, negura. Curăță adică negura mea și o deschide cumva, ca să Se facă văzut de noi.

Această neliniște a noastră devine acum iarăși o desfătare duhovnicească, nu doar un semn prevestitor, ci desfătarea prezenței Lui încă de acum, a apropierii Lui încă de pe acum.  Încep să Îl simt, că El este, începe să bată inima mea, ca și cum L-ar recunoaște.

- Va să zică Tu ești Dumnezeul meu?

- Eu sunt nu mă recunoști? Eu sunt Cel ce te-am născut, Eu sunt Cel ce te-am botezat, Cel ce te-am tuns călugăr, Eu sunt Cel ce îți răspundeam când te rugai. Și tu ești cel ce Îmi spuneai „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!” și te ajutam și tu nu Mă înțelegeai și în realitate nu pe Mine Mă căutai. Eu sunt, Cel care Mă ascundeam în spatele foamei tale, în spatele setei tale, în spatele somnului tău, în spatele mătăniilor tale, în spatele succeselor tale, al păcatelor tale, în spatele a toate!