Din păcate, violenţa s-a extins  aproape în toate domeniile şi tragic este că am ajuns să-i agresăm pe cei pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, pe care ar trebui să-i purtăm mereu în inima noastră şi să le facem viaţa mai uşoară. Cu adevărat, este dureros să vorbim despre acest lucru. Dintotdeauna, în familiile noastre a existat violenţă şi, dacă ne-am uita în urmă, în istoria omenirii, de când ne ştim, de când a căzut din Rai şi s-a desprins de Dumnezeu, omul nu şi-a mai folosit puterea asta a violenţei aşa cum trebuie.

Dumnezeu a dăruit sufletului nostru mai multe puteri, care mai de care mai de folos şi mai minunate! Dintre acestea, două ne dau mult de furcă şi anume: puterea poftitoare şi puterea violenţei. Dacă omul n-ar pofti, n-ar avea puterea de a dori un lucru, n-ar fi motivat să-l facă, n-ar şti să-l facă. Aşa, simţind dorinţa de a fi aproape de Cel pe Care-L iubim, de Dumnezeu, facem toate cele de trebuinţă ca să ne îndeplinim dorirea. La fel pentru a ne îndeplini dorinţa da a fi mai aproape de femeia sau de bărbatul pe care-l iubim, dorinţa de a fi mereu aproape de copiii noştri, dorinţa de a avea cele care ne sunt necesare pentru viaţă. Nimeni nu pofteşte să mănânce paie dacă este om. Aşadar, acestea sunt puteri pe care le-a pus Dumnezeu în sufletul nostru ca să dorim ceva, să poftim ceva care ne este bun, care ne este necesar pentru a ne bucura de darul vieţii. La fel şi violenţa, este puterea prin care ne ferim de ce este rău şi apărăm ce este bun şi bine.

(Monahia Siluana Vlad, Unde-ţi este bucuria, omul lui Dumnezeu?, Editura Doxologia, Iaşi 2010, pp.42-43)