Fireşte, rugăciunea se va autoanula după a Doua Venire. Nu în sensul că se va pierde harul lui Hristos, ci încetează chemarea, invocarea Milei dumnezeieşti, deoarece a Doua Venire a Mântuitorului înseamnă o revărsare fără de margini a Milei şi a Iubirii dumnezeieşti. Dacă ceri să fii miluit, după ce eşti miluit, nu mai ceri Mila dumnezeiască. Dacă ceri mereu să-L întâlneşti, să Îl vezi pe Hristos, după ce a venit, şi Îl vezi, nu-L mai chemi. Îl rugăm şi Îl chemăm până va veni. Când va veni şi va fi în faţa tuturor, nu va mai fi nevoie să Îl chemăm.

Căci Hristos, după a Doua Venire a Sa, în vecii cei nesfârşiţi, va comunica cu noi în duh (Sfântul Maxim Mărturisitorul îl numeşte „chip inteligibil”), iar rugăciunea va avea o altă formă, a desfătării dumnezeieşti, îl vom vedea şi ne va vedea. Neîncetat vor fi emise unde de teognosie, adică de cunoaştere mai presus de fire, dumnezeiască, care hrăneşte şi descoperă. Hristos ne va învăţa continuu, în vecii vecilor. Aceasta va fi viaţa noastră, adică viaţa noastră nu va fi să şedem şi să privim; aşa va începe să obosească cineva la un moment dat.

Zice unul:

– Până când o să fac asta?

– În vecii vecilor.

– Vai de mine, Măiculiţa mea! În viaţă aveam câte o activitate, câte o lucrare. Undeva mergeam, ceva făceam, trecea vremea. Aici cum o să treacă vremea? Aţa o să fie în continuu?

Astfel gândeşte omul cu logica sa. Dar lucrurile nu stau aşa. Acolo, în ceruri este o desfătare duhovnicească neînchipuită. Este şi o mişcare veşnică. De aceea în cer există mişcare neîncetată legată de cunoaşterea dumnezeiască, adică Dumnezeu se descoperă neîncetat; descoperă lucruri privitoare la Sine, iar aceste descoperiri intră în minţile îngerilor şi ale sfinţilor. Pătrund înlăuntru, se întipăresc şi devin comoară nepreţuită, iar aceasta este hrană veşnică. Fiecare descoperire nu are precedent, iar următoarea este şi ea unică. Nu descoperă Dumnezeu acelaşi lucru mereu sau după o vreme le reia, iar şi iar. Nu există repetare. Totul se face o singură dată.

Are atâtea să ne descopere Dumnezeu, de aceea fiecare lucru este unic. Nu va exista lipsă de memorie, iar cele ce ne va arăta Hristos le vom trăi neîncetat. Le vom avea în faţa ochilor şi le vom vedea. Nu vom avea nevoie de memorie în sensul de aici; nu va fi nevoie să ne amintim lucruri, încetează memoria. Este o desfătare dincolo de simţuri, continuă. Nu vom zice: „Ce ne-a învăţat acum o mie de ani Hristos? Ia să ne amintim...”. Nu va exista aşa ceva.

Astfel, Sfinţii Părinţi, de-a lungul veacurilor, din experienţa lor proprie, au scris multe privitoare la rugăciune, iar din aceste scrieri ne folosim duhovniceşte toţi. Trebuie însă să încercăm încet-încet să ne adunăm mintea şi atunci când o adunăm să se cureţe de tot ceea ce este străin şi să se simplifice în acelaşi timp.

Chiar în monahism, constatăm cu surprindere precum şi cu tristeţe de multe ori, că am învăţat mulţime de lucruri, care sunt bune în sinea lor, şi acestea se pot face piedică în calea rugăciunii. Şi astfel monahul este obligat şi pe toate cele bune încet-încet să le taie, iar precum este cunoscut, binele nu se taie uşor, căci doare. Şi doare tocmai pentru că este ceva bun. Este bun, dar nu este Dumnezeu. Sub cer nimic nu este Dumnezeu. Adică nimic nu duce la Dumnezeu din cele de pe pământ. Există binele şi este nevoie de lucrul bun, dar duce doar până la mormânt. Iar pentru că trebuie să facem ceva până la mormânt, de aceea folosim binele, dar nu îl vom folosi pentru problema rugăciunii.

Experienţa Sfinţilor Părinţi care sunt dascăli şi profesori in toate sfaturile legate de rugăciune, ne arată că prin toate rugăciunile pe care le facem ca ortodocşi, se bucură Duhul Sfânt. Oricum ne rugăm, din moment ce se smereşte omul şi se roagă; însă rugăciunea în numele lui Iisus Hristos atrage mai mult şi mai repede harul Preasfântului Duh; mai repede şi mai calitativ am putea spune. Făcând o oarecare comparaţie, Părinţii Bisericii au analizat această experiere, lăsând deoparte rugăciunile obişnuite, şi s-au dăruit întru totul simplei pomeniri „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, ajungând la măsuri înalte. Lucrul acesta nu înseamnă că au dispreţuit cumva celelalte rugăciuni, Psaltirea, slujbele, căci în-lăuntrul sfântului lăcaş, slujba este cuvântătoare, nu este doar cu mintea[1]. La chilie, rugăciunea personală poate fi cu mintea.

Rugăciuni raţionale sunt rugăciunile pe care le citim din cărţi. Tot ceea ce conţin cărţile Bisericii: Psaltire, Apostol, Evanghelie, slujbe, tot ceea ce precede tipicul. Sunt înscrise toate în cărţile de slujbă. Aceasta se numeşte latrie – adorare raţională, căci o înţelegem folosind raţiunea, şi toate au un simbolism şi o logică. Această rugăciune o poate dobândi oricine.

Rugăciunea minţii este însă un alt fel de rugăciune. O începem şi nu ştim cum să începem, cum să înaintăm, ce ni se va întâmpla, unde vom sfârşi, dacă vom sfârşi undeva. Nu ştie nimeni ce se poate întâmpla pe drum. Este ca un zbor în spaţiu unde poţi avea surprize, dar poţi avea şi surprize minunate, binecuvântate.

Spunea un monah că într-o seară s-a sculat pentru a-şi face canonul, cu metanierul, şi vede în chilie doi ochi luminând ca doi cărbuni aprinşi, dar numai doi ochi. Iniţial a considerat că are o impresie puternică datorată somnolenţei, însă după puţin a constatat că erau acolo doi ochi reali ce luminau în întuneric. Aşa luminau în întuneric, precum vedem ochii cei mari ai bufniţei. S-a înfăşurat în pături şi a aşteptat să se facă ziuă. S-a dus şi canonul şi metanierul şi metaniile, tot! Mare frică! Acolo în întuneric este scrâşnirea dinţilor, cum se spune. Ca urmare, sufletele noastre nu suportă asemenea experienţe. Nu este uşor. Când discutăm teoretic ni se pare simplu, dar în faptă nu este la fel de uşor. Un şarpe vedem şi ne temem. Cum vom întrezări doi ochi în întuneric? Este ca şi cum am zbura cu avionul şi cineva ne-ar zice: „Sări căci ai paraşută, nu o să păţeşti nimic”. Da, dar problema nu este aceasta, ci cum faci săritura.

Problema mare la noi, cei ce vorbim mult şi teoretic despre rugăciune, este ce am fost învăţaţi, ceea ce a învăţat fiecare, puţin sau mult, plăcut sau neplăcut, şi cum se desfăşoară în continuare viaţa; încontinuu învăţăm şi întipărim îh minte foarte multe lucruri. Prin toate acestea mintea oboseşte mult şi deja are dificultăţi în a se aduna, în a se concentra. Pentru a se concentra mintea trebuie să se simplifice. Să nu fie multidimensională. Să se mulţumească doar cu o dimensiune, cu o ipostază, să devină un cuget. Pentru a tăia celelalte gânduri şi cugete trebuie să vărsăm sânge. Aici este lucrul cel mai greu. Tot cu rugăciunea vom tăia cugetele nefolositoare.

Este vorba de rugăciunea pregătitoare care ne ajută; într-un prim stadiu, să împuţinăm cugetele; într-un stadiu următor este rugăciunea înaltă pentru a micşora şi mai mult gândurile şi cugetele, astfel încât să plinim condiţiile dobândirii rugăciunii numite curate, a minţii. Până atunci vom urma această cale a rugăciunii mixte, împletite, cu călătorii ale gândului, cu închipuiri. Căci nu se poate altfel. în acest fel ne vom lupta câţi ani va vrea bunul Dumnezeu. Şi întreaga noastră viaţă, dacă aşa vrea, binecuvântat să fie! Adică ce ne dă Dumnezeu. Nu-i vom cere noi mai mult. Toţi dorim desăvârşirea. Iar Dumnezeu o doreşte pentru noi. Dar ne-o va dărui Dânsul când va şti şi în măsura în care va şti. Pe de altă parte să reuşim să ne rugăm corect, bineplăcut, precum vrea Domnul, acesta este lucrul cel mai greu şi încercarea cea mai sfântă de pe pământ.

Rugăciunea curată este la nivelul stării îngereşti. O asemenea slujire reuşesc doar îngerii în ceruri, adică să-şi adune mintea. Aceştia au reuşit-o în mod absolut, deoarece sunt plini de Duhul Sfânt, fără niciun alt gând, cuget sau patimă.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 84-89)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos

Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (18) – Războiul demonilor împotriva rugăciunii