Tradiţia Rugăciunii lui Iisus

Cunoaştem din Sfânta Evanghelie că în seara zilei de 22 martie, a anului 33 de la întruparea lui Hristos, acolo, în cămara cea de sus, la Cina cea de Taină a Joii celei Mari, Hristos Cel preadulce, pentru prima şi ultima oară a vorbit într-un fel special, unic. Cei doisprezece Apostoli Îl ştiau de trei ani întregi, iar cei 70 de ucenici îl ştiau fiecare după puterea şi timpul acordat. Cel mai mult Îl ştia Preasfânta Sa Maică. Grupul restrâns al celor doisprezece ce erau adunaţi în seara aceea aşteptau să aibă loc actul trădării de către Iuda, şi după ce s-au împărtăşit cu Hristos şi Iuda a plecat, Domnul le-a vorbit şi le-a descoperit lucruri minunate. Tot ceea ce a spus Hristos în seara aceea este de o măreţie unică. Este o frumuseţe ce nu poate fi ajunsă omeneşte. Nu va putea nici o peniţă a niciunei fiinţe, nici dintre îngeri, nici dintre oameni să scrie asemenea cuvinte precum ne-a lăsat Domnul Iisus Hristos şi le-a aşternut în scris Sfântul Ioan Teologul; şi să nu uităm că nu le-a scris pe toate, ci puţine din câte a spus Mântuitorul. Şi a spus foarte multe, unele le discutau şi au rămas înscrise în Tradiţia vie, nescrisă a Bisericii. Din această pricină are mare valoare Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi.

Cel mai mare tezaur, cea mai de preţ comoară, cea mai mare rugăciune, cea mai puternică, Hristos ne-a descoperit-o în seara aceea. Şi a spus Domnul ucenicilor Lui: „Multe v-am spus şi v-am vorbit, dar nu le puteţi duce pe toate, încă”. Vrea să spună Hristos că doreşte să le descopere multe alte lucruri – vorbeşte deja ca Dumnezeu întrupat, vorbeşte cu mai multă claritate şi despre realităţi depărtate de firea umană pe care acum le descoperă – iar ucenicii sunt uimiţi. Îl văd pe învăţătorul lor pentru prima oară aşa, descoperindu-Se, iar Domnul le descoperă o comoară nepreţuită, greu de măsurat, unică; le spune că dacă cineva se roagă lui Dumnezeu Tatăl în numele lui Iisus Hristos, orice va cere, va primi. Au înţeles aceste cuvinte mai târziu în ceasul pogorârii Duhului Sfânt, la Cincizecime; plini de darurile Duhului, au descoperit adevăratul lor sens şi le-au învăţat cum trebuie. Apostolii au reluat cuvintele acestea ale Mântuitorului de nenumărate ori, le-au aplicat, iar în continuare, ucenicii lor, Părinţii Apostolici, au început încet-încet să scrie pe tema rugăciunii în numele lui Iisus, adică referitor la rugăciunea minţii, rugăciunea neîncetată.

Hristos însă ne-a învăţat şi ne-a descoperit că cine are credinţă fără de şovăială, neclintită, şi nu pune la îndoială nimic din ceea ce predă Biserica Sa şi ceea ce spun sfintele aşezăminte – căci prin acestea vorbeşte de-a lungul veacurilor Însuşi Hristos – şi cine petrece duhovniceşte după legea evanghelică, legea Noului Testament, şi îşi păstrează trupul şi simţurile în curăţenie, precum şi mintea curată, începe o conlucrare cu Duhul Sfânt, cu Mângâietorul. Această „feciorie” a minţii şi a gândului este fundamentul vieţii duhovniceşti.

Pocăinţa sinceră, condiţie fundamentală a rugăciunii

Fără pocăinţa sinceră va obosi omul; se va ruga şi iar se va ruga şi în final va obosi, se va opri şi va părăsi încercarea aceasta. Nu poate avea loc o împreună-lucrare a omului cu Duhul Sfânt, dacă nu există pocăinţă sinceră. Acest cuvânt, „pocăinţa” cea atât de importantă, cea unică, precum auzim din gura Mântuitorului, chiar din primele clipe ale propovăduirii Sale, este primul cuvânt, primul îndemn al învăţăturii Lui: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-va, pocăiţi-vă, s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Aceasta este şi temelia întregii Sale învăţături timp de trei ani de propovăduire publică. Despre împărăţia cerurilor vorbeşte. Despre împărăţia cerurilor propovăduiesc în continuare şi apostolii. Despre împărăţia cerurilor continuă să înveţe şi să propovăduiască Părinţii cei purtători de Dumnezeu, cei fără de minciună, cei cu dreaptă înţelegere a Evangheliei şi de Dumnezeu luminaţi. Însă, când Hristos ne-a descoperit că „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru”, atunci au înţeles că se referă la un alt fel de împărăţie, la harul Duhului Sfânt ce sălăşluieşte în trup şi în suflet. Nu numai în suflet, dar şi în trup, din moment ce ne aflăm în această lume amăgitoare şi înşelătoare.

Nu poate locui Duhul Sfânt doar în suflet şi nu şi în trup, ci locuieşte în ambele, împreună. Trebuie ca sufletul să conducă trupul, să îl stăpânească, să îl ţină bine, iar apoi să îl pună în ascultare faţă de Hristos; să vieţuiască sufletul, mai mult decât răstignit, ci chiar „înţepenit” în propria Golgotă, adică să reuşească să-şi răstignească în prealabil orice este egoist, atât în trup, cât şi în suflet; numai atunci va începe lucrarea sa împreună cu Duhul Sfânt cu statornicie. Până atunci, de la Sfântul Botez şi până la acest stadiu, harul vine şi pleacă, uneori mai mult, alteori mai puţin; din pricina egoismului ce nu a fost încă răstignit. Iar lucrul acesta va ţine mulţi ani; la alţi creştini o viaţă întreagă, la alţii mai mult, la alţii mai puţin. Cu cât ţine mai puţin, cu atât ajunge omul la eliberarea de patimi, sufleteşti şi trupeşti, precum le numesc Părinţii, şi începe deja lucrarea statornică împreună (sinergia) cu Duhul Sfânt, cu preabunul Mângâietor.

Dacă marii Părinţi aveau drept iubire şi dor nespus pe Hristos şi numele Său; dacă toţi Părinţii s-au supus acestor osteneli şi acestor nevoinţe, ce sunt de neînţeles şi inexplicabile pentru noi cei păcătoşi; dacă toţi Părinţii au dus această luptă titanică pentru a câştiga numele lui Hristos înlăuntrul lor, pentru ca să domnească Hristos în inima lor, pentru ca aceştia să fie stăpâniţi de către Hristos, este fiindcă ei credeau în cuvintele sfinte şi fără de greşeală ale lui Hristos, ce au spus adevărul, că numele acesta sfânt va fi mântuitor şi nu există altul mai înalt, nici în ceruri, nici pe pământ. Prima experienţă a prezenţei Duhului Sfânt pentru Sfinţii Apostoli a fost la Cincizecime iar unul dintre primele daruri ce au primit a fost rugăciunea neîncetată a inimii prin Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă cuvintele făgăduinţei Mântuitorului că vor fi îmbrăcaţi de sus, adică prezenţa Duhului Sfânt era în fiinţa Apostolilor din belşug şi cu statornicie.

Astfel, în continuare şi Apostolul Pavel, ce este experimentat (în rugăciune), mergând în Damasc, după vedenia sa, învaţă pe creştini că a se ruga neîncetat este doar a celor ce s-au unit cu Duhul Sfânt în mod ipostatic. Până atunci, până la unirea sufletului nostru cu persoana Mântuitorului, Rugăciunea lui Iisus o vom spune (şi trebuie să o spunem) de când ne trezim şi până ne culcăm, aşa cu toate imperfecţiunile noastre. Nu se poate face în vremea somnului. Iar acest lucru îl adeveresc visurile: visurile murdare, ruşinoase, visurile pline de pofte trupeşti, ce duc la scurgeri trupeşti, sau visurile înspăimântătoare, cele pline de fantezie sau cele pline de urâciune. Prezenţa acestora arată simplu că nu suntem într-o stare de rugăciune.

Se bucură Hristos când cineva are asemenea cunoştinţă de sine şi asemenea stare de judecată de sine şi se statorniceşte duhovniceşte prin pocăinţă şi prin părere smerită despre sine. Însă, prin experierea Duhului Sfânt în sufletele lor, Sfinţii Apostoli la Cincizecime, printr-un mod lucrător, existenţial, de sine stătător, au dobândit o putere ce a intrat înlăuntrul lor, şi care a început să propovăduiască neîncetat numele lui Hristos. Pe aceea cu suspine negrăite strigă în adâncurile fiinţei în Duhul Sfânt, „Avva, Părinte”. Iar din aceste cuvinte „Avva, Părinte”, mari Părinţi şi nevoitori ai Bisericii au preluat titlul de avvă pentru îndrumătorul duhovnicesc al comunităţilor de monahi. Din moment ce Însuşi Hristos îl descoperă, din moment ce Duhul Sfânt acest lucru vrea să ni-l spună, aşa deci există împăcarea deplină între Dumnezeu şi om, omul devine fiul Tatălui după har şi după părtăşie.

Până la acest nivel au îndrăznit Părinţii să teologhisească. Faptul că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, este fratele mai mare al nostru, al oamenilor, iar preasfânta Fecioară, sora noastră mai mare. Căci lucrarea de mântuire a lumii şi de unire a omului cu Hristos Domnul are ca scop permanent să ne facă pe fiecare în parte hristoşi după har, deci fraţi mai mici ai unicului Hristos după fire. Preasfânta Fecioară este în acelaşi timp Maica noastră după har, dar este şi sora noastră, ca om ce se uneşte cu Hristos prin această aşezare teologică preaînaltă. Căci toate rugăciunile ajung la Sfânta Treime, dar fiecare rugăciune are caracteristicile ei, fiecare rugăciune are ceva special legat de persoana cea dintâi, din Care se naşte veşnic Fiul Hristos şi purcede Duhul Sfânt. Prin această experienţă a Duhului Sfânt, au propovăduit sfinţii apostoli realitatea faptului că fiecare creştin trebuie să se supună acestei sărăciri de bună voie. Nu fără de voie, ci prin propria-i vrere, adică să fie de acord creştinul să renunţe la toate cele pământeşti. Fie bogat, fie sărac, creştinul trebuie să petreacă ascetic în lumea aceasta, ascetic şi călugăreşte, fie laic, fie cleric, în oricare categorie ar fi, de la împărat până la ultimul sărman. Însă voit nu nevoit, căci dacă nu se face prin propria voinţă nu se cheamă virtute.

Sfânta Tradiţie ne spune că Sfânta Teofana, soţia împăratului Leon I înţeleptul, fiul lui Vasile I Macedoneanul, a dobândit o fiică, Evdokia— o fecioară sfântă ce la vârsta de 9 ani a trecut la Domnul. Împărăteasa a adormit şi ea în Domnul la vârsta de 30 de ani. Împreună cu bărbatul ei a petrecut creştineşte vreme de 12 ani, cu toate că acesta nu o cinstea cum se cuvine, înşelând-o deseori. Sfânta Împărăteasă Teofana, cu toate că era foarte bogată şi cultivată în înţelepciunea cea lumească, a trăit o viaţă foarte curată şi foarte ascetică, şi ajunsese la înălţimi duhovniceşti, având virtutea milosteniei la fel ca Sfânta Împărăteasă Elena, maica Sfântului Împărat Constantin. Iar imediat după adormirea Împărătesei în Domnul, Biserica a recunoscut oficial sfinţenia ei, căci începuseră deja minunile in numele său. Sfântul ei trup, ce se păstrează nestricat până azi, a fost degrabă mutat în lăcaşul Patriarhiei de Constantinopol.

Deci, ne întrebăm, cum se mântuieşte şi se sfinţeşte cineva, de vreme ce se află într-o asemenea vrednicie lumească? Cum putea avea cineva cuget smerit şi trup atât de curat mai ales ca împărăteasă a Bizanţului, în anii aceia, în jurul lui 880 după Hristos, când Imperiul trecea printr-o perioadă de slavă şi de măreţie, iar împărăteasa Teofana era pentru mulţi o necunoscută? Vedem că virtutea nu are clopot să bată şi să-şi anunţe prezenţa, nici nu este lumină fizică ce luminează ochii cei materiali, ci mai degrabă este o sărăcire de bună voie, o stare de a fi neştiut de nimeni. Astfel se protejează pe sine creştinul şi în acelaşi timp protejează şi ochii cei curioşi şi cugetele curioase ale oamenilor lumeşti.

Ca urmare, prin Duhul Sfânt, Părinţii cei propovăduitori de Dumnezeu ne-au învăţat că cineva trebuie să se supună de bună voie acestei nevoinţe a trupului, astfel încât să fie întâi domolite toate patimile şi pornirile trupeşti, şi mânia, şi egoismul, pentru a continua cu statornicie şi cu neclintire, această simfonie duhovnicească[1], împreună-lucrarea sa cu Duhul Cel Sfânt. De aici încolo se trasează deja un alt mod de viaţă şi dobândesc un sens adânc şi Ortodoxia noastră, şi Biserica noastră, şi rasa, pe care o purtăm, şi schima călugărească pe care o avem, şi epitrahilul, precum şi omoforul arhiereilor noştri. Toate acestea dobândesc propriul har prin mărturia lor în Duhul. Altfel, vom fi chimval răsunător şi batjocură demonilor.

Căci nu îi e ruşine de nimeni diavolului, nu ia în calcul pe nimeni, nici nu pofteşte vreo vrednicie lumească. Doar de cel smerit se teme şi numai la acesta ia aminte, precum şi la cel curat trupeşte şi sufleteşte, pentru dragostea lui Hristos, căci sunt multe alte curăţenii ce sunt întru nebunie, precum în parabola celor zece fecioare. Nu le ia în calcul pe cele nebune, căci în sensul fecioriei de aici se integrează şi diavolul, doar că nu are trup. Însă de ce este considerat cel mai necurat dintre cei mai necuraţi? Din pricina nepocăirii şi a trufiei minţii lui. Ca urmare, de acolo începe întinarea şi se transmite apoi sufletului şi trupului, tuturor celulelor trupului.

Concluzionăm de aici că prima noastră nevoinţă trebuie să fie osteneala trupească cu discernământ, cu măsură, conform cu canoanele, căci efortul cel mult şi peste măsură va săpa la rădăcinile sănătăţii trupeşti şi va afecta rău trupul, iar apoi creierul şi sistemul nervos. Acestea sunt adevăruri demonstrate. Astfel, în continuare, omul va începe să se roage mai sistematic; spunând rugăciuni multe, vreme de multe ceasuri, cu voce joasă, auzindu-se pe sine, dar şi în gând, în chilie în biserică, mult, de multe ori, dar cu cuget smerit şi cu gând de pace, nu de ceartă, cum că ar fi imposibil de împăciuit cu fratele cutare sau cu omul cutare, fie apropiat fie depărtat, viu sau adormit. Nu trebuie să ne mustre lăuntric conştiinţa, deoarece zădărnicim tot efortul şi astfel ne ostenim şi nu ne bucurăm de răsplată. Iar în vreme ce ar trebui să fim răsplătiţi cu generozitate, căci Hristos este drept, neputinţa noastră de a ierta, din dreptul nostru, nu al celorlalţi, împiedică harul şi în acest fel harul dumnezeiesc nu poate fi tot al nostru.

Şi în continuare, când cineva s-a îndestulat cu această stare de rugăciune a minţii precum şi mintea sa s-a îndestulat cu multele rugăciuni spuse şi trăite până atunci, deja sunt plinite toate condiţiile spirituale pentru a începe mintea să coboare înspre locul inimii. Această pogorâre nu se face prin hotărârea noastră, cu toate că dorinţa este deosebit de puternică, ci Duhul Sfânt coboară lucrarea minţii în esenţa minţii, după cumintele Sfântului Grigorie Palama.

Însă aceste realităţi oricât le-ar analiza cineva, nu poate să le înţeleagă. Mai degrabă trebuie să le trăiască în fapt, atunci când ajunge mintea la momentul îndestulării cu mii şi mii de rugăciuni. Şi nu este semnificativ umărul rugăciunilor făcute, ci starea dobândită, căci şi numai printr-un simplu „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, se deschid Cerurile.

Zicea un condamnat la iad: „Vreau să ies din iad doar să spun o dată: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, şi după aceea pot să mor”. Şi ce va ieşi din aceasta? Se va lua în calcul la a doua Venire faptul că a pomenit numele atotputernic al lui Iisus Hristos şi a cerut mila dumnezeiască. Şi nu poate spune nimeni „miluieşte-mă!”, dacă nu are sentimentul păcătoşeniei sale, ca om ce se pocăieşte. Sentimentul acesta al păcătoşeniei este trăit prin aceste cuvinte, de aceea când aude diavolul cm vântul „miluieşte-mă!”, spus cu adâncă şi ipostatică simţire şi trăire a pocăinţei, fuge, fiindcă îl arde.

Două centre de greutate are rugăciunea inimii: numele „Iisus” şi cuvintele „miluieşte-mă!”. Noi începem prin a da greutate cuvintelor „miluieşte-mă”, căci va trece mult timp până vom simţi duhovniceşte propria noastră păcătoşenie. Iar aceasta o spun deoarece trec mulţi ani în vreme ce noi ne tot pocăim, ne spovedim, ne împărtăşim şi ne facem canonul, însă nu numai că patimile ne rămân patimi, mai mici sau mai mari, ci adăugăm şi păcate noi. Nu rămân doar cele vechi pe care le tot cărăm, ci adăugăm mereu şi altele noi. Astfel există marele pericol ca înlăuntrul limanului călugăresc să răsară ciuperci otrăvitoare. Iar acesta este lucru deosebit de greu; adică să trebuiască să ştergem păcatele noi şi în acelaşi timp să le ştergem pe cele vechi pe care le cărăm încă din viaţa lumească, atâtea tone de împătimire şi de egoism ce încă nu ne simt cunoscute, nu le-am conştientizat. Din această pricină nu avem lacrimi în rugăciunea noastră, deoarece inima nu s-a înmuiat prin sentimentul judecăţii de sine şi al cunoaşterii de sine.

Când şi când îngerul păzitor atinge ochii sufletului şi trupului şi izvorăsc lacrimi. Orice fel de lacrimi ar fi, dar mai ales cele ale pocăinţei, sunt luate în considerare foarte mult, căci „şi o lacrimă căzând are puterea unei băi de ape curgătoare”. Din punct de vedere al greutăţii, două lacrimi de pocăinţă echivalează cu apa botezului nostru, în sens duhovnicesc. Asemenea greutate şi atâta har au două lacrimi de pocăinţă. Ne închipuim, atunci, cât har au două lacrimi ale dumnezeieştii iubiri! Sunt incomparabil mai înalte decât lacrimile pocăinţei. Însă trebuie ca omul întâi să verse toate lacrimile pocăinţei pentru a începe să verse lacrimi de iubire, de mângâiere dumnezeiască.

Noi am fost învăţaţi de părintele nostru Efrem, şi de părintele său, Gheron Iosif Isihastul ca această lucrare rugăciunii să ne fie ţel unic şi lucrarea noastră unică. Celelalte preocupări să fie puse pe al doilea plan. Oricâte ore am fi la ascultări şi diferite slujiri, mintea şi gura noastră trebuie să se îndeletnicească cu această rugăciune ce este bijuteria şi podoaba Sfântului Munte. A fost întreţinută această torţă; această flacără duhovnicească, atâtea şi atâtea veacuri, a rămas aprinsăşi nu a fost micşoratănici în vremea ocupaţiei turceşti, căci în afara Sfântului Munte se stinsese, în Bizanţ se stinsese, chiar la Locurile Sfinte se pierduse, cu mici excepţii. Însă, în Sfântul Munte a rămas cu ajutorul harului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În vremurile noastre s-a înteţit această flacără şi a devenit incendiară şi se extinde și va cuceri întreaga lume ortodoxă. De aceea şi înnebunesc demonii; pe de o parte din pricina Rugăciunii lui Iisus, care biciuieşte nemilos inima lor neagră, iar pe de alta, deoarece oamenii părăsesc lucrările diavoleşti.

Nu există doar păcate, sunt şi virtuţi în lume. Nu există doar imoralităţi ce copleşesc întreaga lume şi lucrări satanice, sunt şi postirile, sunt şi lacrimi, sunt şi rugăciunile neîncetate, ce biciuiesc mult mai mult demonii, decât biciuiesc păcatele făcute de ceilalţi. Căci binele are mult mai multă tărie decât toate relele. Şi cred că în acest sens trebuie omul să vadă lucrurile şi să cerceteze, tocmai pentru a percepe cu exactitate ce se întâmplă în lumea duhurilor rele. Din aceste pricini nici demonii nu-şi pot găsi liniştea.

Unde se află ortodocşi ce au fost învăţaţi să se roage zi şi noapte, aceştia împuşcă şi bombardează fără oprire, biciuiesc neîncetat. Dar nici demonii nu se lasă. Şi aceştia răspund bombardând continuu, căci au şi ei „artilerie grea”. Astfel, această luptă tinde să devină război mondial şi este într-adevăr, dar întru tăcere extremă. Cine poate percepe acest război, această înfricoşată luptă individuală ce se desfăşoară în inimă sau în mintea omului care încearcă să-şi ţină starea de rugăciune neîncetată şi harul primit la Sfântul Botez.

Nu este mică lupta. Păstrând harul Botezului, harul schimei monahale, harul preoţiei, harul Ortodoxiei noastre, omul va fi considerat mucenic, chiar mare, mucenic deoarece în generaţiile noastre a lipsit acest har şi a fost cultivată ipocrizia, făţărnicia, chiar şi în spaţiul duhovnicesc, şi de aceea există această sărăcie spirituală. Sufletele suferă, plâng şi ele în duh, clatină cerul prin lacrimile lor lăuntrice, căci nu este om care să poată vedea această mângâiere cerească. Sufletele caută, întreabă, cercetează, dar nu trebuie să se oprească la alte experieri de mângâiere în duh, decât la experienţele ce le învaţă Biserica noastră.

Să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor, la viaţa liturgică intensivă şi duhovnicească în Hristos, având în centru pomenirea numelui Său. Nu putem să fim în lumea duhovnicească fără pomenirea zi şi noapte a numelui lui Hristos. Până atunci, la un moment dat, vom începe să înţelegem că şi în somn visăm că ne rugăm. Când încep astfel de vise şi dispar visele celelalte, trupeşti, viclene, oricare fel de vise, atunci omul înaintează, la început la nivel trupesc, încet-încet începe curăţirea trupească ce este condiţie de bază pentru a începe mai târziu curăţirea sufletească. Rugăciunea înaintează şi ea încet-încet şi din creier se adună, şi ajungem în stadiul în care ne rugăm cu uşurinţă; încă nu avem rugăciunea curată, ci doar o stare de rugăciune uşoară. Se spune rugăciunea ca un mecanism bun, repede, clar şi cu sentimentul adânc al fricii dumnezeieşti şi al păcătoşeniei personale. Aceste două simţiri înoată pur şi simplu în minte: sentimentul atotprezenţei lui Hristos, al Dumnezeului Celui înfricoşat şi în acelaşi timp atât de smerit, iar pe de altă parte, sentimentul umilinţei şi păcătoşeniei noastre personale, ce nu ne face să deznădăjduim, ci naşte speranţa şi nevoia de a repeta la nesfârşit numele Hristosului nostru.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 92-105)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos

Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (18) – Războiul demonilor împotriva rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (19) – Rugăciunea după a Doua Venire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (20) – Născătoarea de Dumnezeu – Ajutor în rugăciune