Cuviosul Petru Athonitul (sec. al IX-lea), cel dintâi monah al Athonului

- Sfântul Cuvios Petru Athonitul
  
  Sfântul Cuvios Petru Athonitul

Cuviosul Petru Athonitul este unul dintre cei mai renumiți asceți ai Athonului celui născător de sfinți. Potrivit biografilor lui, a fost oștean de meserie și aparținea ordinelor împărătești ale scholarilor. Luptând împotriva arabilor, a fost luat rob în Mesopotamia și, legat în lanțuri, a fost dus în închisoare. În chip minunat a fost eliberat de Sfinții Nicolae și Simeon, Primitorul de Dumnezeu, și a fost îndreptat spre Roma, unde a și devenit, potrivit dorinței sale, monah.

Întorcându-se în Răsărit, corabia care îl ducea s-a oprit la Athos și cuviosul s-a sălășluit într-un loc pustiu pe care i l-au arătat Născătoarea de Dumnezeu împreună cu Sfântul Nicolae. Maica Domnului a zis celui dintâi ascet cunoscut al Muntelui, Petru, că Athonul i-a fost dat ei de către Fiul drept moștenire, ca să petreacă în el toți cei care vor să slujească fără împrăștiere lui Dumnezeu. Dragostea ei și marea ei bucurie îi vor însoți pe robii credincioși ai lui Dumnezeu, fiindcă aici, în „Grădina” ei, va fi slăvit neîncetat Numele Fiului ei. Iar ea, doctorul, păzitoarea și Doamna Sfântului Loc, va slăvi muntele în toată lumea și pe cei care vor răbda ostenelile nevoinței îi va învrednici de mari daruri. Astfel, Cuviosul, cu ajutorul Preasfintei, a locuit într-o peșteră mică păstrată până astăzi, cu o bisericuță și o chilie, între Marea Lavră și Kavsokalivite.

A trăit 53 de ani în cea mai aspră și mai minunată nevoință, hrănindu-se cu ierburi și cu pâine cerească, fără acoperăminte și veșminte, pentru că se stricaseră din pricina multor și feluritelor ispite ale demonilor. Acoperămintele lui erau perii trupului, părul capului, barba lui care îi ajungea până la genunchi și frunzele copacilor. Potrivit imnografilor lui, nevoința lui avea neîncetat tovarăș de drum rugăciunea, iar pribegia lui – nepătimirea. Drept adăpost avea cerul liber și drept pat, pământul. Răbda cu mărime de suflet toate cele întristătoare, pentru viitoarea slavă a Cerurilor.

Cu un an înainte de moarte, Dumnezeu a îngăduit să întâlnească un vânător, ca să fie cunoscută localnicilor viețuirea lui cea asemenea cu îngerii. Anul următor, când vânătorul s-a întors împreună cu doi monahi, l-a găsit pe cuvios adormit. I-au luat trupul și l-au mutat în Fokida Traciei, unde s-a făcut un izvor de aghiasmă și tămăduire a bolilor. Potrivit unei tradiții mai noi, mormântul lui s-ar afla în Mănăstirea Iviron. Viața lui au scris-o monahul Nicolae Sinaitul, în secolul al IX-lea, și Sfântul Grigorie Palama. Iosif Imnograful a compus un canon spre cinstirea lui, în care se referă la buna mireasmă a cinstitelor lui moaște, iar cealaltă slujbă a alcătuit-o ieromonahul Dionisie Aghiananitis.

Pomenirea lui se cinstește pe 12 iunie.

(Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte, Editura Mygdonia, Karyes, Sfântul Munte, 2008)