Cea mai mare parte a timpului, cele care ne fac să trăim în afara noastră înşine sunt lăcomia, teama şi curiozitatea.

Alexis Carrel remarcă în opera sa Omul fiinţă necunoscută că dacă ne întrebăm unde se opreşte personalitatea noastră, constatăm că limba lacomului se proiectează asemenea unor tentacule spre toate mâncărurile din lume, ochii curiosului sunt ca nişte tentacule îndreptate spre tot ceea ce îl înconjoară şi aderând la tot, urechile celui indiscret se lungesc, se deschid, se desfac în toate părţile. Dacă am putea face portretul nostru din acest întreit punct de vedere, am vedea că nu mai rămâne mare lucru din noi înlăuntrul nostru, fiindcă totul e îndreptat în afară. Primul lucru de făcut este aşadar să desprindem şi să retragem tentaculele noastre.

Nu putem intra în noi înşine, dacă tot timpul suntem în afară. Încercaţi să vă faceţi timp spre a fi singuri, singuri cu voi înşivă: închideţi uşa şi instalaţi-vă în camera voastră într-un moment când nu aveţi nimic altceva de făcut. Spuneţi: „Iată-mă cu mine însumi”. Şi aşezaţi-vă în propria voastră companie. După un timp extrem de scurt veţi simţi probabil că vă cuprinde plictiseala. Acest lucru este foarte instructiv, căci ne face să înţelegem că dacă ne plictisim numai după zece minute de singurătate, nu e de mirare că şi ceilalţi se plictisesc în compania noastră! De unde vine aceasta? Din faptul că aflăm în noi înşine prea puţină hrană pe care s-o oferim spiritului nostru, afectivităţii noastre, vieţii noastre.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 49)